Publicat la 2 martie 2010; 1,320 afişări; 18 comentarii; tag-uri: Sergiu Mocanu
Mirosul de sânge proaspăt, sudoarea și fumul de praf de pușcă, sudălmile și rugăciunile, strigătele de durere și disperare și … frica …, frica asta de proporțiile unei calamități naturale îți sugrumă, în îmbrățișarea ei, rațiunea și tu, ticălosule, vreai să scapi de carne, de carnea ta care se tăvălește acum în țărnă. Dacă scoți cuiul de la grenadă, totul se va sfârși peste 4 secunde. Ce-a urmat – te depășește, dar acest fapt tu n-o să-l împărtășești degrabă nimănui. Lacrimile de recunoștință ale camarazilor tăi, cărora le-ai dat pumni în gură și i-ai înjurat de mamă pentru ca să-i scoți din paralizie, te măgulesc și tu te complaci în starea de erou – un nou statut social atribuit ție de acea clipă divină în care, printr-un miracol, n-ai devenit laș.
Peste două nopți, în fața unei ambuscade trase la indigo, Filea n-a avut norocul tău, a celui care, din mila Domnului, și după 18 ani, îți porți numele propriu ca pe un loz câștigător. Numele lui îl poartă acum o stradelă de la Petricani, ferită de ochii veteranilor celui de-al II-lea Război Mondial, ca să nu le traumăm psihicul exploziv de eroi născuţi legitim dintr-o glorie militară intangibilă pentru bastarzii unui „război de rahat”. Țara lor nu mai este, iar ei, se mai nasc și astăzi prin clone de ostași internaționaliști. Țara ta există, dar eroii tăi încă nu s-au născut în psihologia colectivă, rămânînd „embrioni” indezirabili pentru o societate în derivă, care doar în virtutea unui instinct ancestral, va reveni odată „subliminal” la matcă.
