Unde dispar prietenii noștri!?

Nenea Mișa l-a adus sub cojoc în casa noastră la începutul lui martie, pe vreme de Baba Dochia, după ce maică-sa murise în timpul nașterii. Eu l-am îndrăgit atât de mult, încât mai bine de jumătate de an, noi doi am fost de nedespărțit. I-am dat numele Andrieș, iar el a răspuns zglobiu și cu multă afecțiune la toate apelurile mele. A fost coechipierul meu peste tot, am alergat pe șes, ne-am urcat în podiș și ne-am tăvălit pe iarba grasă din Suhat, până într-o zi de toamnă… pe la începutul lui octombrie, de vara Sfinților Apostoli, când m-am întors de la școală, iar el nu m-a întâmpinat, ca de obicei, la poartă. Am încremenit! Pe gard era întinsă, blănița albă și cârlionțată a lui Andrieș. Citește mai mult…