Economia ruseasca se afla in colaps. Datorita intrarii Iranului pe piata de petrol, pretul barilului nu va creste in viitorul apropiat. Incet-incet va frana si complexul militaro-industrial. Se va repeta istoria cu URSS. Numai ca de aceasta data rusii se vor retrage din Crimeea, Transnistria, Georgia, Siria. Se vor retrage lasand sa rugineasca tancuri si masini blindate…
Economia ruseasca se mai tine acum pe rezervele acumulate anterior. Pretul barilului de petrol pe piata mondiala se apropie treptat de sinecostul petrolului rusesc, asa ca se apropie zilele cand Rusia nu va mai avea venit ci va extrage petrol in dauna sa economica. Regimul lui Putin este pecetluit: va dispare. iar odata cu el va cadea si regimul Lukasenko.
Plahotniuc se va dizolva treptat, ca un cucui iesit pe fruntea Moldovei. Cand ne vom aminti de acest personaj, vom spune: “Bili demony, no oni samolikvidirovalis’.
Iar in viitor se intrezareste Romania Mare!
Trebuie sa recunoastem ca este formidabil sa pui la respect un agresor ca putinica fara sa tragi vreun foc de arma. Economie curata. Inteligent, ingenios, logic.
Rusia va trece prin purgatoriul schimbarii. Va avea sansa sa devina un stat normal si nu militarist.
Asta din Germania asa se vede. Din Germania si Ghimpu e vazut drept martir. Cam distorsionat. Nu va fi nicio unire. Stai fara grija. Nici macar planul lui Dungaciu nu va fi realizat.
Va veni neaparat. Pana la 2018 mai este ceva timp. Iar Plahotniuc se va dezumfla si va deveni iarsi “iepurasul cel fricos”, cu toate rezervele sale de “morcoviori”. Are prea multi “ochi” focusati asupra sa, in pofida ca isi are “rezerva sa”. Plahotniuc este o etapa trecuta. Rusii se mai zvacnesc, incearca sa mai sperie lumea cu razboi mondial, dar economia ramane economie. Daca a cazut un colos ca URSS, puternic si de neclintit, fara sa traga un foc de arma, ce sa mai asteptam de la o Rusie izolata?
Fratilor basarabeni, ganditi-va la viitorul vostru si la viitorul copiilor vostri! Trebuie sa ne lasam de ambitii desarte, sa ne unim cu poporul caruia apartinem. Apropo, in Romania traiesc rusi, care au parasit Imperiul tsarist si s-au aranjat in delta Dunarii. Luati exemplu de la ei. Sa construim impreuna viitorul nostru. Nu va simtiti dusmani. Romania este un stat modern, fiecare dintre voi isi va gasi rostul sau in acest stat. Imperiile vin si se duc, spiritul poporului ramane. Sa ne dam mana cu mana, sa uitam de divergente. Sa ne stimam si sa conlucram pentru viitorul nostru. Imperiul asiatic al lui Genghis-han este sortit mortii. Sa ramanem noi, oamenii viii, cu familiile noastre, cu copiii nostri. Ei sunt viitorul. Noi vom dispare, ei vor ramane si ne vor multumi, ca nu am fost niste sclavi, care si-au aplecat grumazul in fata tiraniei si a fardelegei. Sa nu ne uram! Sa ne asociem pentru fapte vrednice!
Ți-ai mânat prin veacuri turmele pe plai,
Din stejarul Romei tu mlădiță ruptă,
Și-ți cântai amarul din caval și nai.
Dar cumplit tu fost-ai când te-au dus în luptă
Ștefan și Mihai.
Când ți-or pune piedici dușmanii să cazi
Spada ta să fie și de-acum, române,
Fulger care-aprinde, vânt ce rupe brazi,
Și te-ncrede-a pururi că vei fi și mâine
Tare cum ești azi.
Sus ridică fruntea, vrednice popor!
Câți vorbim o limbă și purtăm un nume,
Toți s-avem o țintă și un singur dor
Mândru să se nalțe peste toate-n lume
Steagul tricolor!
Ardelenii au stat un mileniu sub straini si totusi au venit acasa.
La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe…
Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare…
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.
La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng
Şi tata, şi feciorul.
Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora.
Şi fluturii sunt mai sfioşi
Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi
Îşi înfioară sânul
Spun că din lacrimi e-mpletit
Şi Oltul, biet, bătrânul…
Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinţii,
De jalea lui ne-am răposat
Şi moşii, şi părinţii…
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deşertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi
Sa-l iertam si pe acest Alex ratacit in neantul Imperiului, sa-i intindem marinimos mainile si sa-l luam in Hora noastra romaneasca. Sa nu lovim in el, sclavul, care a fost batut si umilit de nedreptatile istoriei crude.
Iarta-i Domane, ca nu stiu ce fac. Si slabanogul de 39 de ani se azvarlea asupra Mantuitorului, dar Mantuitorul Isus le-a comandat demonilor sa-l paraseasca si sa intre in turma de porci. Mantuirea noastra este in credinta noastra, in poporul nostru milenar.
„Poporul nostru milenar” care a intrat în slujbă la americani şi nemţi. Dar asta-i nimic. Principalul e că lumea se mai şi mîndreşte cu asta. Duşi cu pluta sînteţi, atunci cînd, umflîndu-vă în piept, îi acuzaţi pe alţii de slugărnicie faţă de ruşi.
Sclavia umana este un pacat greu. Creatorul, care ne-a facut dupa chipul si asemanarea sa, nu a lasat loc sclaviei pe aceasta lume. Sa fim indulgenti cu sclavii Imperiului, care simt un sentiment de dragoste pentru agresorul care ii umileste si ii pune cu “fruntea la pamant”. Noi, copiii Creatorului suntem nascuti cu “fruntea spre stele”, deosebiti de animale. Sa ne luam Dreptul nostru, dar sa nu ne razbunam pe cei “mai tristi ca noi”. Unire fratilor!!!
Slabanogul Alex se zbate in catusele demonilor imperiali. Sa nu uitam, ca D-zeu inseamna in primul rand DRAGOSTE. Sa-i iertam greselile si frustarile. Totusi este o fiinta umana, lasata sa fie amagita de fiii lui Satan. Merita jale si compatimire!
Iti mai amintesti, Cititorule?
“Înfăşurat într-o mantie albă cu căptuşeală
sângerie, cu pas târşâit de cavalerist, în ziua a
paisprezecea a lunii Nisan, lună de primăvară, la
ceasurile dimineţii, ieşi sub colonada dintre cele două
aripi ale palatului lui Irod cel Mare procuratorul
Iudeii, Pilat din Pont.
Ura de moarte mirosul uleiului de trandafiri, iar
acum totul prevestea o zi proastă, întrucât mirosul
acesta prinse a-l urmări încă din zori.
I se părea că palmierii şi chiparoşii din grădină
exalau un parfum de trandafiri, că la mirosul specific
al echipamentului de piele şi al sudorii pe care-l
răspândeau soldaţii din escortă se adăuga efluviul
acela blestemat al parfumului de trandafiri.”
Dinspre corpurile caselor aflate în dosul palatului,
unde se instalase cohorta întâi din Legiunea a 12-a
Fulminanta, venită cu procuratorul la Yerushalayim,
prin terasa superioară a grădinii se prelingea până în
colonadă o şuviţă de fum, şi, la acest fum amărui,
care anunţa că în centurii bucătarii se şi apucaseră
să gătească prânzul, se adăuga acelaşi iz de ulei de
trandafiri.
„O, zei, de ce mă pedepsiţi?… Da, nu mai încape
nici o îndoială, este ea, din nou ea, hemicrania, boală
cumplită, de neînvins, cu dureri ce cuprind o
jumătate a capului… boală fără leac, fără nici o
scăpare… să încerc să ţin capul nemişcat…”
Pe pardoseala de mozaic, lângă havuz, îl aştepta
jilţul; fără să se uite în jur, procuratorul se aşeză şi
întinse mâna într-o parte.
Respectuos, secretarul puse în această mână un
pergament. Neputându-şi stăpâni o grimasă de
durere, procuratorul parcurse cu coada ochiului cele
scrise, înapoie secretarului pergamentul şi rosti
anevoie:
— Acuzatul e din Galileea? Cazul a fost prezentat
tetrarhului?
— Da, procuratorule, răspunse secretarul.
— Şi ce a hotărât tetrarhul?
— A refuzat să dea o hotărâre definitivă, şi
sentinţa de moarte dată de sinedriu ţi-a trimis-o spre
confirmare ţie, îl lămuri secretarul.
Obrazul procuratorului zvâcni.
— Aduceţi-l pe acuzat, porunci el încet.
Numaidecât, de pe terasa grădinii, sub colonada
balconului, doi legionari aduseră un bărbat de vreo
douăzeci şi şapte de ani şi-l împinseră în faţa jilţului.
Omul purta un hiton albastru, vechi şi rupt. Pe cap
avea o legătură albă cu o cureluşă în jurul frunţii, iar
mâinile îi erau legate la spate. Sub ochiul stâng se
vedea o vânătaie mare, iar în colţul gurii, o zdrelitură
cu sânge închegat. Se uita la procurator cu o
curiozitate plină de nelinişte.
După câteva clipe de tăcere, procuratorul îl
întrebă cu glas încet, în arameică:
— Va să zică, tu eşti acela care a instigat poporul
să dărâme templul din Yerushalayim?
Procuratorul şedea ca o stană de piatră, şi numai
buzele i se mişcară uşor de tot când rosti aceste
cuvinte. Şedea ca o stană de piatră, pentru că se
temea să-şi mişte capul ce-i ardea de o durere
cumplită.
Apropiindu-se puţin, omul cu mâinile legate vorbi:
— Om bun! Crede-mă…
Dar procuratorul, tot nemişcat, îl opri, fără să
ridice glasul:
— Mie îmi spui „om bun”? Te înşeli. La
Yerushalayim se şuşoteşte că sunt un monstru
fioros, ceea ce e perfect adevărat, şi adăugă, tot atât
de monoton: să vină centurionul MoarteaŞobolanilor.
Când centurionul Marcus, din centuria întâi,
poreclit Moartea-Şobolanilor, se înfăţişă înaintea
procuratorului, tuturor li se păru că în balcon s-a
lăsat întunericul. Era cu un cap mai înalt decât cel
mai înalt soldat din legiune, şi atât de lat în umeri,
încât umbri cu desăvârşire discul soarelui ce abia se
arătase la linia orizontului.
Procuratorul îi spuse centurionului în latineşte:
— Infractorul acesta îmi zice „om bun”. Scoate-l
câteva clipe de-aici şi lămureşte-l cum trebuie să-mi
vorbească. Dar să nu-l schilodeşti.
Şi toţi, în afară de procuratorul nemişcat ca o
stană de piatră, îl petrecură cu ochii pe Marcus-
Moartea-Şobolanilor, care făcu un semn cu mâna
celui arestat să-l urmeze. Oriunde apărea
centurionul, toţi îl urmăreau cu privirile, din pricina
staturii înalte, iar cei care-l vedeau pentru întâia oară
rămâneau cu ochii aţintiţi la chipul său desfigurat:
nasul îi fusese când va spart de un german cu o
lovitură de ghioagă.
Pe mozaic răsunară cizmele grele ale lui Marcus;
omul cu mâinile legate îl urmă cu pas uşor; sub
colonadă se lăsă o tăcere adâncă; în grădină, lângă
balcon, se auzeau gungurind porumbeii, iar în havuz
apa susura un cântec ciudat şi plăcut.
Procuratorul ar fi vrut să se ridice, să-şi apropie
tâmpla de jetul apei şi să încremenească aşa. Ştia
însă că nici asta nu-i va ajuta.
După ce-l scoase pe arestat de sub coloane în
grădină, Moartea-Şobolanilor luă un bici din mâinile
legionarului care stătea la picioarele unei statui de
bronz şi, făcându-şi alene vânt, îl lovi pe arestat peste
umeri. O făcu uşor, fără zel, dar omul, ca şi când i-ar
fi retezat cineva picioarele, se prăbuşi pe dată la
pământ, cu răsuflarea tăiată, alb la faţă şi cu ochii
nemişcaţi, fără urmă de expresie.
Cu o singură mână, cu stânga, Marcus îl săltă
uşor în aer, ca pe un sac gol, ridicându-l în picioare,
şi vorbi fonfăit, pronunţând stâlcit cuvintele
arameice:
— Procuratorului roman îi spui „hegemon”. Alte
vorbe nu rosteşti! Să stai smirnă! Ai înţeles, sau te
mai lovesc?
Arestatul se clătină, dar izbuti să-şi biruie
slăbiciunea; culoarea îi reveni în obraji, îşi trase
răsuflarea şi răspunse cu glas răguşit:
— Te-am înţeles. Nu mă lovi!
Peste câteva clipe, se afla din nou înaintea
procuratorului. Răsună un glas stins, bolnav:
— Numele?
— Al meu? se interesă grăbit arestatul, exprimând
cu toată fiinţa lui dorinţa de a răspunde cu
înţelepciune, spre a nu-i mai stârni mânia.
— Pe al meu mi-l ştiu. Nu te preface mai prost
decât eşti. Al tău, rosti încet procuratorul.
— Yeshua, se grăbi să-i răspundă arestatul.
— Ai vreo poreclă?
— Ha-Nozri.
— De unde eşti de fel?
— Din oraşul Gamala, răspunse arestatul,
arătând cu un semn al capului că undeva, departe, în
dreapta lui, la miazănoapte, se află oraşul Gamala.
— Din ce seminţie eşti?
— Nu ştiu exact, răspunse vioi arestatul. Nu-i ţin
minte pe părinţii mei. Mi s-a spus că tatăl meu ar fi
fost sirian…!
— Unde locuieşti?
— Nicăieri, răspunse sfios arestatul, umblu dintrun
oraş în altul.
— Asta se poate spune scurt, într-un cuvânt —
vagabond, zise procuratorul şi-l mai întrebă: Rude ai?
— Nu am pe nimeni. Sunt singur pe lume.
— Carte ştii?
— Da.
— Cunoşti vreo limbă în afară de arameică?
— Da. Elina.
O pleoapă umflată se ridică uşor, un ochi învăluit
în ceaţa suferinţei se uită fix la arestat. Celălalt ochi
rămase închis. Pilat urmă în elină:
— Va să zică, tu eşti cel care voiai să dărâmi
templul şi ai îndemnat poporul la săvârşirea acestei
fapte?
Arestatul se învioră din nou; ochii lui nu mai
exprimau spaimă. Răspunse în elină:
— Eu, om b… În ochi îi fulgeră groaza, era cât pe
ce să spună ceea ce nu trebuia — eu, hegemon, nu
am pus niciodată la cale dărâmarea templului şi nu
am instigat pe nimeni la săvârşirea acestei fapte
nesăbuite.
Pe chipul secretarului, gârbovit deasupra mesei
joase, ca să înscrie depoziţia, se citea mirarea. Ridică
privirea, apoi îşi plecă din nou capul asupra
pergamentului.
— În zi de sărbătoare, o mulţime de oameni se
scurge în acest oraş. Printre ei se află magi, astrologi,
prezicători şi ucigaşi, zise monoton procuratorul, dar
şi mincinoşi. Tu, de pildă, eşti un mincinos. Aici stă
scris limpede: a instigat poporul să dărâme templul.
O spun mărturiile oamenilor.
— Aceşti oameni buni, vorbi din nou arestatul şi,
adăugând repede hegemon…, urmă: sunt neştiutori
şi au încurcat tot ce le-am spus. Îndeobşte, încep să
mă tem că încurcătura asta va dăinui multă vreme.
Şi toate astea, pentru că el notează greşit vorbele
mele.
Urmă o tăcere. Acum, ochii bolnavi ai
procuratorului îşi aţinteau privirea grea asupra
arestatului.
— Îţi repet pentru ultima oară, nu mai face pe
nebunul, tâlharule, rosti Pilat, sec şi monoton, nu ai
multe la răboj, dar ce stă scris acolo e de ajuns ca să
fii spânzurat.
— Nu, nu, hegemon, zise arestatul, încordându-se
tot, în dorinţa de a convinge — umblă, umblă mereu
unul cu pergament din piele de ţap în mână şi scrie
tot. Într-o zi mi-am aruncat ochii pe acest pergament
şi m-am îngrozit. Nu rostisem nimic din ceea ce scria
în el. L-am implorat: arde, rogu-te, pergamentul tău!
Dar el mi l-a smuls din mână şi a fugit.
— Cine era? întrebă în silă Pilat, trecându-şi
mâna peste tâmplă.
— Levi Matei, răspunse cu bunăvoinţă omul;
strângea dările; m-am întâlnit cu el prima dată pe
drumul spre Betfaghe, în locul unde iese în clin o
grădină de smochini, şi am stat de vorbă cu dânsul.
La început, s-a purtat duşmănos cu mine şi chiar ma
jignit, adică a crezut el că mă jigneşte, făcându-mă
câine. Spunând aceasta, arestatul zâmbi: eu nu văd
nimic rău în acest animal, şi cuvântul n-are de ce să
mă supere.
Secretarul nu mai notă nimic, aruncând cu coada
ochiului o privire mirată, nu arestatului, ci
procuratorului.
— … Dar, după ce m-a ascultat, Levi s-a mai
îmblânzit, urmă Yeshua; până la urmă a aruncat
banii în drum, spunând că merge cu mine să
pribegească…
Pilat zâmbi neîncrezător, rânjindu-şi dinţii
galbeni, cu obrazul bolnav nemişcat, şi rosti,
întorcându-se cu tot trupul spre secretar:
— O, cetatea Yerushalayimului! Câte nu se aud în
ea! Auziţi! Cel ce strânge dările a aruncat banii în
drum!
Neştiind ce să răspundă la aceste vorbe,
secretarul socoti de cuviinţă să repete zâmbetul lui
Pilat.
— Mi-a spus că din ziua aceea urăşte banii,
lămuri Yeshua faptele ciudate ale lui Levi Matei şi
adăugă: De atunci, Levi e tovarăşul meu de drum.
Rânjind mereu, procuratorul se uită la arestat,
apoi la soarele ce se înălţa neabătut tot mai sus
deasupra statuilor ecvestre de pe hipodromul ce se
întindea jos, departe, în dreapta, şi deodată, cu un fel
de chin sâcâitor, se gândi că lucrul cel mai simplu ar
fi să-l alunge din balcon pe tâlharul acesta ciudat,
rostind numai două cuvinte: „la spânzurătoare”. Să
alunge şi escorta, să plece de sub colonadă, să intre
în palat, să poruncească să i se facă întuneric în
odaie, să se trântească pe pat, să ceară apă rece, săşi
strige cu glas jalnic câinele, pe Banga, şi să i se
plângă de hemicranie. Şi prin capul chinuit al
procuratorului trecu deodată, ademenitor, gândul la
otravă.
Îl privea cu ochii tulburi pe omul din faţa sa şi
câtva timp nu scoase o vorbă, chinuindu-se să-şi
aducă aminte de ce la acest ceas de arşiţă al
dimineţii, sub soarele necruţător al
Yerushalayimului, stă dinaintea lui arestatul acesta
cu chipul desfigurat de pe urma bătăilor îndurate şi
ce întrebări inutile va trebui să-i mai pună.
— Levi Matei? întrebă cu glas răguşit bolnavul şi
închise ochii.
— Da, Levi Matei, auzi el glasul metalic, chinuitor.
— Dar ce spuneai tu mulţimii din piaţă despre
templu?
Glasul acesta, ce străpungea parcă tâmpla lui
Pilat, era negrăit de chinuitor; şi acest glas rostea:
— Eu, hegemon, spuneam că se va prăbuşi
templul credinţei vechi şi se va înălţa un nou templu
— al adevărului. Am vorbit aşa, ca să fie mai pe
înţelesul oamenilor.
— Pentru ce, vagabondule, ai tulburat în piaţă
minţile oamenilor cu vorbele tale, povestind despre
un adevăr de care n-ai habar? Ce este adevărul?
Vorbind, procuratorul gândea: „O, zei! Îi iau un
interogatoriu fără rost… Mintea nu mă mai ajută
deloc…” Şi din nou i se năzări o cupă cu licoare
întunecată. „Otravă, vreau otravă…”
Auzi iar glasul acela:
— Adevărul e, în primul rând, că te doare capul, şi
te doare atât de tare, încât te gândeşti cu laşitate săţi
curmi zilele. Nu numai că nu eşti în stare să
vorbeşti cu mine, dar îţi e greu chiar să mă şi
priveşti. Iar acum, fără să vreau, sunt călăul tău,
ceea ce mă mâhneşte. Nu te poţi gândi la nimic şi
doreşti doar să vină câinele tău, singura vietate,
pesemne, de care eşti legat. Dar chinurile tale se vor
sfârşi de îndată, are să-ţi treacă durerea de cap.
Secretarul holbă ochii, aţintindu-i asupra
arestatului, şi se opri din scris.
Pilat îl fixă cu o privire chinuitoare pe arestat şi
descoperi că soarele se înălţase destul de sus,
deasupra hipodromului, că o rază pătrunsese sub
colonadă şi se strecura acum spre sandalele scâlciate
ale lui Yeshua, care se ferea de soare.
Procuratorul se ridică din jilţ, îşi strânse capul în
mâini, şi pe faţa lui gălbuie, bărbierită, se întipări
groaza. În clipa următoare, izbuti să se stăpânească
printr-un efort al voinţei şi se lăsă din nou în jilţ.
În timpul acesta, arestatul nu contenea să
vorbească, dar secretarul nu mai nota nimic, ci,
stând, cu gâtul întins, ca un gânsac, se străduia să
nu piardă nici un cuvânt.
— Iată, durerea a pierit, urmă arestatul, uitânduse
cu adâncă bunăvoinţă la Pilat, şi sunt tare
bucuros. Te-aş sfătui, hegemon, să părăseşti pentru
o vreme palatul şi să te plimbi pe jos, undeva prin
împrejurimi, chiar şi prin grădinile de pe Golgota.
Furtuna se va dezlănţui… (Yeshua se întoarse spre
soare, îşi îngustă ochii)… mai târziu, spre seară. O
plimbare ţi-ar fi de mare folos, şi eu te-aş însoţi cu
plăcere. Mi-au trecut prin minte unele gânduri noi,
care, cred, ar putea să-ţi pară vrednice de luareaminte;
ţi le-aş împărtăşi cu plăcere, cu atât mai
mult, cu cât pari un om foarte înţelept. (Secretarul se
făcu palid ca moartea şi lăsă să-i scape sulul pe
podea.) Din nefericire, eşti prea închis în tine, urmă
arestatul, pe care nimeni nu-l întrerupea, şi ai
pierdut cu desăvârşire încrederea în oameni. Că doar
nu-i îngăduit, recunoaşte, să-ţi dăruieşti toată
dragostea de care eşti în stare unui câine. Săracă ţi-e
viaţa, hegemon, şi, spunând aceasta, Yeshua îşi
îngădui să zâmbească.
Secretarului nu-i venea să-şi creadă urechilor.
Dar era nevoit s-o facă. Se strădui deci să-şi
imagineze ce formă capricioasă anume va îmbrăca
mânia procuratorului, impulsiv din fire, la auzul
acestei nemaipomenite obrăznicii. Dar nu izbuti să-şi
imagineze asta, cu toate că-l cunoştea bine pe
procurator.
Atunci răsună glasul spart, răguşit, al
procuratorului, care porunci pe latineşte:
— Dezlegaţi-i mâinile.
Un legionar din escortă îşi lovi lancea de pământ,
o trecu altuia, se apropie şi desfăcu frânghiile
arestatului. Secretarul ridică sulul de jos, hotărât să
nu noteze deocamdată nimic şi să nu se mire de
nimic.
— Recunoşti, întrebă Pilat încet, în elină, că eşti
un mare vraci?
— Nu, procuratorule, nu sunt vraci, răspunse
arestatul, frecându-şi cu desfătare încheietura
stacojie, umflată şi amorţită a mâinii.
Cu o căutătură aspră, zvârlită pe sub sprâncene,
Pilat îl sfredelea pe arestat, iar ochii lui nu mai erau
acum tulburi, în ei apăruseră bine cunoscutele
scăpărări.
— Nu te-am întrebat, zise procuratorul, cunoşti
cumva şi limba latină?
— Da, o cunosc, răspunse arestatul.
Obrajii gălbui ai lui Pilat se îmbujorară; întrebă pe
latineşte:
— Cum de ţi-ai dat seama că am vrut să-mi strig
câinele?
— Foarte simplu, răspunse arestatul, tot în
latineşte. Îţi plimbai mâna (arestatul repetă gestul lui
Pilat), ca şi cum ai fi vrut să mângâi un câine, iar
buzele tale…
— Da, încuviinţă Pilat.
Urmă o clipă de tăcere. Apoi Pilat îl întrebă în
elină:
— Aşadar, eşti vraci?
— Nu, nu, răspunse cu vioiciune arestatul. Credemă,
nu sunt vraci.
— Bine, dacă vrei ca asta să rămână o taină, fie.
Nu are o legătură nemijlocită cu cazul tău. Afirmi,
deci, că n-ai îndemnat oamenii la dărâmarea… sau
incendierea, sau distrugerea pe altă cale a templului?
— Nu am îndemnat pe nimeni, hegemon, repet, la
astfel de fapte. Par eu un om slab de minte?
— E adevărat, nu pari un om slab de minte,
răspunse încet procuratorul, cu un zâmbet, dar un
zâmbet înfricoşător. Jură atunci că aşa ceva nu s-a
întâmplat.
— Pe ce vrei să-ţi jur? întrebă, înviorându-se
vădit, omul cu mâinile dezlegate.
— Chiar şi pe viaţa ta, îi ceru procuratorul, şi e
tocmai momentul să juri pe viaţa ta, deoarece, află de
la mine, ea atârnă de un fir de păr.
— Nu crezi, cumva, hegemon, că tu ai atârnat-o?
îl întrebă arestatul. Dacă o crezi, te înşeli amarnic.
Pilat tresări şi-i răspunse printre dinţi:
— Pot să tai firul acesta.
— Şi în privinţa asta te înşeli, îl contrazise
arestatul, cu un zâmbet senin, ducându-şi mâna
pavăză la ochi, spre a se feri de lumina soarelui.
Recunoşti că nu poate să-l taie decât cel care a
atârnat viaţa mea de acest fir?
— Da, da, rosti, zâmbind, Pilat, acum nu mă
îndoiesc defel că tot soiul de gură-cască din
Yerushalayim s-au ţinut după tine, pas cu pas. N-am
habar de cel ce ţi-a atârnat limba în gură, dar e bine
atârnată. Ia spune, e adevărat că ai intrat în
Yerushalayim prin Poarta Susa, călare pe un asin,
însoţit de gloata care te aclama ca pe un proroc?
Spunând aceasta, procuratorul făcu un gest spre
sulul de pergament.
Arestatul îl privi cu nedumerire.
— Nici măcar nu am asin, hegemon, zise el. Am
intrat în Yerushalayim într-adevăr prin Poarta Susa,
dar pe jos, însoţit doar de Levi Matei, şi nimeni nu a
strigat nimic, deoarece nimeni nu mă cunoştea
atunci la Yerushalayim.
— Dar tu îi cunoşti cumva, urmă Pilat, cu ochii
ţintă la Yeshua, pe Dismas, Hestas şi pe Baraba?
— Nu-i cunosc pe aceşti oameni buni, răspunse
arestatul.
— Spui adevărul?
— Adevărul.
— Şi acum, răspunde, pentru ce tot zici „oameni
buni”? Le spui tuturor aşa?
— Tuturor, încuviinţă arestatul, oameni răi nu
sunt pe lume.
— Pentru prima oară aud una ca asta, zâmbi
ironic Pilat. Dar poate că nu cunosc destul viaţa!…
Nu e nevoie să notezi mai departe, se întoarse el spre
secretar, deşi acesta nu mai nota nimic, şi urmă,
adresându-se din nou arestatului: Ai citit despre asta
în vreo carte elinească?
— Nu, cu mintea mea am ajuns să cuget astfel.
— Şi propovăduieşti lucrul ăsta?
— Da.
— Şi centurionul Marcus, de pildă, poreclit
Moartea-Şobolanilor, cum e după părerea ta, bun?
— Da, răspunse arestatul, e bun; însă, ce-i drept,
e un nefericit. De când oamenii buni l-au sluţit, a
devenit aspru şi crud. Ar merita să se ştie cine l-a
schilodit.
— Îţi spun eu, bucuros, îi răspunse Pilat, fiindcă
am fost de faţă. Oamenii buni se năpusteau asupra
lui, ca nişte câini asupra ursului. Germanii îl
apucaseră de gât, de mâini şi de picioare. Manipul-ul
de infanterie căzuse în încercuire, şi, dacă din flanc
nu ar fi pătruns un escadron de cavalerie, pe care îl
comandam eu, tu, filozofule, nu ai mai fi avut ocazia
să stai de vorbă cu Moartea-Şobolanilor. Acestea s-au
petrecut în bătălia de la Idistaviso, în Valea
Fecioarelor.
— Dacă aş fi putut sta de vorbă cu el, zise deodată
visător arestatul, sunt convins că s-ar fi schimbat
mult.
— Presupun, se grăbi să riposteze Pilat, că nu i-ar
fi făcut plăcere legatului legiunii, dacă ai fi încercat
să vorbeşti cu vreunul din ofiţerii sau soldaţii săi. De
altfel, asta nici nu se va întâmpla, spre norocul
tuturor, şi cel dintâi care va avea grijă de lucrul
acesta voi fi eu.
În clipa aceea, sub colonadă, veni în zbor ca o
săgeată o rândunică; descrise un cerc sub plafonul
aurit, coborî mai jos, gata-gata să atingă cu aripa-i
ascuţită chipul statuii de bronz dintr-o firidă şi
dispăru apoi după capitelul unei coloane. Plănuise,
poate, să-şi facă acolo cuibul.
Cât ţinu zborul rândunicii, în capul
procuratorului, acum
limpede şi uşor, se închegă
următoarea formulă: interogându-l cu de-amănuntul
pe filozoful vagabond Yeshua, poreclit Ha-Nozri,
hegemonul nu a găsit elementele constitutive ale unei
infracţiuni, şi, mai ales, nu a constatat nici o legătură
între faptele lui Yeshua şi tulburările ce avuseseră loc
cu puţin înainte de Yerushalayim. Filozoful vagabond
s-a dovedit a fi un alienat mintal şi, drept urmare a
acestei constatări, procuratorul nu confirmă sentinţa
de moarte a lui Ha-Nozri, dată de Micul Sinedriu.
Având în vedere că vorbele utopice, scornite de
mintea tulburată a lui Ha-Nozri, ar putea să provoace
tulburări la Yerushalayim, procuratorul îl va exila pe
Yeshua din Yerushalayim şi-l va închide în Cezareea,
pe ţărmul Mării Mediterane; cu alte cuvinte, chiar
acolo unde se află reşedinţa procuratorului.
Rămânea doar să dicteze secretarului hotărârea
luată.
Aripile rândunicii fâlfâiră chiar deasupra capului
hegemonului, pasărea zvâcni spre bazinul havuzului
şi zbură de sub colonadă în grădină. Procuratorul
ridică ochii şi, aţintindu-i asupra arestatului, zări
lângă acesta o trâmbă de colb aprinzându-se parcă şi
strălucind în soare.
— Asta e totul în legătură cu el? îl întrebă Pilat pe
secretar.
— Din păcate, nu, declară pe neaşteptate
secretarul, întinzându-i lui Pilat un alt pergament.
— Ce mai e? se încruntă procuratorul.
După ce citi pergamentul, se schimbă şi mai tare
la faţă. Pesemne un val de sânge negru îi năvăli în
obraz şi de-a lungul gâtului, sau poate alta fu pricina
că pielea lui îşi pierdu nuanţa gălbuie, bătând acum
în cafeniu, iar ochii i se afundară parcă în orbite.
Probabil că tot sângele o fi fost de vină, sângele
care-i năvălise în cap şi-i pulsa în tâmple, fapt este că
procuratorului i se tulbură vederea. I se năzări
deodată că vede cum capul arestatului începe să
plutească şi apoi se face nevăzut, iar în locul lui
apare un altul, pleşuv, cu o cunună de aur, cu zimţi
rari; pe frunte avea o rană rotundă, deschisă, unsă
cu alifie. O gură ştirbă, căzută, cu buza de jos
atârnându-i capricioasă. Lui Pilat i se năzări deodată
că nu mai vede coloanele trandafirii ale balconului,
că acoperişurile depărtate ale Yerushalayimului au
dispărut, că totul s-a cufundat în desişul verde al
grădinilor. Ceva straniu se întâmpla şi cu auzul lui:
se făcea, ca şi când undeva, departe, răsună încet şi
ameninţător trâmbiţele şi se aude limpede o voce
nazală, însăilând trufaş cuvintele: „Legea cu privire la
lezmajestate…”
Gândurile porniră să zboare, scurte, fără şir,
neobişnuite. „Sunt pierdut!…” Apoi: „Suntem
pierduţi!…” Şi un altul, cu totul absurd, printre ele,
despre nu se ştie ce nemurire, şi nemurirea aceasta îi
trezi un simţământ de jale insuportabilă.
Pilat se încorda tot, alungă vedenia, îşi întoarse
privirea spre balcon, şi din nou ochii lui întâlniră
ochii omului arestat.
— Ascultă, Ha-Nozri, vorbi procuratorul, uitânduse
cam ciudat la Yeshua — chipul procuratorului era
ameninţător, dar în ochi i se cuibărise neliniştea —,
ai vorbit cândva despre marele cezar? Răspunde! Ai
vorbit?… Sau… nu… ai vorbit?
Pilat lungi cuvântul „nu” ceva mai mult decât se
cuvine în timpul unei judecăţi şi, în privirea
îndreptată spre Yeshua, îi trimise acestuia un gând,
pe care ar fi vrut parcă să i-l sugereze.
— E uşor şi plăcut să spui adevărul, observă
arestatul.
— Nu am nevoie să ştiu, ripostă Pilat cu glas
înăbuşit, plin de ură, dacă îţi este plăcut sau
neplăcut să spui adevărul. Dar va trebui să-l
mărturiseşti. Cântăreşte-ţi însă fiecare cuvânt, altfel
te aşteaptă moartea. O moarte nu numai de
neînlăturat, dar şi chinuitoare.
Nimeni nu ştia ce se petrecuse cu procuratorul
Iudeii: el îşi îngădui să ridice mâna, apărându-se
parcă de o rază de soare şi, ţinând-o aşa ca pe un
scut, să-i trimită arestatului o privire care dădea de
înţeles ceva.
— Aşadar, răspunde, urmă el, îl cunoşti pe un
oarecare Iuda din Kiriat şi ce anume i-ai vorbit, dacă
i-ai vorbit, despre cezar?
— Lucrurile s-au petrecut aşa, începu să
povestească, bucuros, arestatul; alaltăieri seara,
lângă templu, am făcut cunoştinţă cu un tânăr, care
mi-a zis că este din oraşul Kiriat şi că îl cheamă Iuda.
M-a poftit la el acasă, în Oraşul de Jos, şi m-a
ospătat…
— E om bun? întrebă Pilat, şi o lucire diabolică îi
fulgeră în ochi.
— Foarte bun, şi un om care vrea să ştie tot,
încuviinţă arestatul; era tare curios să-mi cunoască
ideile, s-a arătat cât se poate de primitor…
— A aprins făcliile… strecură printre dinţi, în
tonul lui Yeshua, Pilat, şi ochii îi scânteiară.
— Chiar aşa, urmă Yeshua, mirându-se oarecum
cât de bine informat era procuratorul; m-a rugat să-i
spun ce gândesc despre stăpânire. ÎI interesa nespus.
— Şi ce ai răspuns? întrebă Pilat. Vrei să zici,
poate, că ai uitat ce i-ai spus atunci? Şi în tonul
procuratorului nu se mai desluşea nici o speranţă.
— Printre altele, i-am spus, mărturisi arestatul, că
orice stăpânire e o silnicie, o asuprire a omului şi că
va veni ziua când nu va mai fi nici stăpânirea
cezarilor, nici o altfel de stăpânire. Omul va păşi în
împărăţia adevărului şi a dreptăţii, unde nu va mai fi
trebuinţă de stăpânirea nimănui.
— Mai departe!
— Mai departe nu a mai fost nimic, preciză
arestatul; în casă s-au năpustit nişte oameni, care mau
legat şi m-au dus la închisoare.
Străduindu-se să nu-i scape nici o vorbă,
secretarul înşira repede cuvintele pe pergament.
— N-a fost, nu este şi nu va fi niciodată pe faţa
pământului o stăpânire mai măreaţă şi mai minunată
pentru oameni ca aceea a împăratului Tiberiu! Glasul
frânt, bolnav, al lui Pilat se amplifică. Procuratorul se
uita nu se ştie de ce cu ură la secretar şi la escortă.
Şi nu tu, criminal smintit, eşti cel chemat să-ţi spui
părerea în această privinţă. Scoateţi escorta din
balcon! zbieră deodată Pilat şi, întorcându-se spre
secretar, adăugă: Lasă-mă între patru ochi cu
criminalul, e vorba de un proces politic!
Soldaţii din escortă îşi ridicară lăncile şi, bocănind
ritmic cu potcoavele încălţărilor, ieşiră din balcon în
grădină, urmaţi de secretar.
Un timp, doar cântecul apei din havuz tulbură
tăcerea de sub colonadă. Pilat privea cum pe
deasupra ţevii subţiri din havuz apa se umflă treptat
formând un fel de tipsie, cum se destramă marginile
acestei tipsii, cum cade apa în şuviţe.
Cel dintâi vorbi arestatul.
— Faptul că am stat de vorbă cu tânărul acela din
Kiriat pare a fi pricinuit o nenorocire. Presimt,
hegemon, că i se va întâmpla ceva rău şi mi-e tare
milă de el.
— Cred, îi răspunse procuratorul cu un zâmbet
ironic, ciudat, că mai este pe lumea asta cineva, de
care ar trebui să-ţi fie milă mai mult decât de Iuda
din Kiriat, şi care va avea o soartă cu mult mai rea
decât Iuda!… Aşadar, Marcus-Moartea-Şobolanilor,
călău din convingere şi cu sânge rece, oamenii care,
după cum văd — procuratorul făcu un gest spre
chipul maltratat al lui Yeshua —, te-au bătut pentru
predicile tale, tâlharii Dismas şi Hestas, care
împreună cu complicii lor au omorât patru soldaţi, şi,
în sfârşit, Iuda, trădătorul acela mârşav — sunt cu
toţii oameni buni, după tine?
— Da, urmă răspunsul.
— Şi va veni împărăţia adevărului?
— Va veni, hegemon, întări cu convingere Yeshua.
— Nu va veni niciodată! zbieră pe neaşteptate
Pilat, cu un glas atât de înspăimântător, încât
Yeshua se dădu înapoi. Tot aşa, cu mulţi ani în
urmă, Pilat strigase călăreţilor săi în Valea
Fecioarelor: „Spintecă-i! Taie-i! Uriaşul Marcus-
Moartea-Şobolanilor a căzut în mâna duşmanului!”
Procuratorul mai ridică glasul, spart de comenzile
strigate altădată, aşa încât cuvintele să-i fie auzite în
grădină: „Criminal! Criminal! Criminal!” Apoi, cu
vocea scăzută, întrebă: Yeshua Ha-Nozri, tu crezi în
puterea vreunor zei?
— Dumnezeu este unul, răspunse Yeshua, cred în
El.
— Atunci, roagă-te lui! Roagă-te mai cu osârdie!
Deşi… — aici glasul lui Pilat se frânse — asta nu are
să te ajute. Nevastă ai? întrebă apoi Pilat, melancolic,
fără să înţeleagă ce-i cu el.
— Nu, sunt singur, nu am pe nimeni.
— Odios oraş, mormăi pe neaşteptate
procuratorul şi umerii îi tresăriră ca şi când s-ar fi
înfiorat; apoi îşi frecă mâinile, spălându-le parcă:
Dacă ai fi fost înjunghiat înainte de a te fi întâlnit cu
Iuda din Kiriat, chiar că ar fi fost mai bine.
— Ce-ar fi să-mi dai drumul, hegemon? îl rugă pe
neaşteptate arestatul, şi glasul lui avu o nuanţă de
nelinişte. Văd că vor să mă omoare.
O convulsie schimonosi chipul procuratorului
care, îndreptându-şi spre Yeshua ochii injectaţi,
împânziţi de vinişoare roşii, glăsui:
— Socoţi, nefericitule, că un procurator roman ar
da drumul unui om care a vorbit ce-ai vorbit tu? O,
zei! Sau crezi oare că sunt gata să-ţi iau locul? Nu
împărtăşesc ideile tale! Şi, ia aminte ce-ţi spun: dacă
din clipa asta mai scoţi un singur cuvânt, dacă mai
vorbeşti cu cineva, atunci păzeşte-te de mânia mea!
îţi repet: păzeşte-te!
— Hegemon…
— Taci! urlă Pilat, petrecând cu o căutătură
turbată rândunica ce zburase din nou în balcon.
Veniţi încoace! strigă el apoi.
Când secretarul şi escorta se întoarseră la locurile
lor, procuratorul confirmă sentinţa de moarte dată de
adunarea Micului Sinedriu criminalului Yeshua Ha-
Nozri, iar secretarul notă cuvintele lui Pilat.
În clipa următoare, în faţa lui Pilat stătea Marcus-
Moartea-Şobolanilor. Procuratorul îi dădu poruncă
să-l predea pe nelegiuit şefului serviciului secret şi
să-i transmită ordinul ca Yeshua Ha-Nozri să fie
despărţit de ceilalţi condamnaţi, iar gărzii serviciului
secret să i se interzică sub ameninţarea unei pedepse
crunte orice discuţie cu Yeshua şi orice răspuns la
întrebările acestuia.
La un semn al lui Marcus, escorta se strânse în
jurul lui Yeshua şi-l scoase din balcon.
Apoi, dinaintea procuratorului se prezentă un
bărbat de o rară frumuseţe, cu barbă blondă şi pene
de vultur la coif. Pe piept purta podoabe de aur,
reprezentând capete de leu, pe centironul paloşului
plăcuţe tot din aur, iar în picioare avea încălţări cu
talpă triplă, strânse cu şireturi până la genunchi. Pe
umărul stâng îşi aruncase o pelerină purpurie. Era
legatul, comandant al legiunii.
Procuratorul îl întrebă unde se află în acel
moment cohorta sebastiană. Legatul îl înştiinţă că
această cohortă a împresurat piaţa din faţa
hipodromului, unde sentinţa dată nelegiuiţilor va fi
adusă la cunoştinţa poporului.
Atunci, procuratorul porunci legatului să
desemneze din cohorta romană două centurii. Una
din ele, sub comanda lui Marcus, va trebui să-i
escorteze pe condamnaţi, carele cu cele necesare
execuţiei şi pe călăi, în drumul spre Golgota, iar, o
dată ajunsă acolo, să împresoare partea ei de sus.
Cealaltă cohortă trebuia trimisă de îndată pe Golgota,
să procedeze neîntârziat la împresurarea locului. În
acelaşi scop, adică pentru a asigura paza muntelui,
procuratorul îi ceru legatului să expedieze într-acolo
un regiment de cavalerie auxiliar — ala siriană.
Imediat ce legatul părăsi balconul, procuratorul
porunci secretarului să invite la palat pe prezidentul
Sinedriului, pe doi membri ai acestuia, precum şi pe
comandantul gărzii templului din Yerushalayim,
adăugând că roagă să se facă în aşa fel, ca, înainte
de
a ţine sfat cu toţi aceşti oameni, el să poată sta de
vorbă cu prezidentul între patru ochi.
Ordinul procuratorului a fost îndeplinit prompt şi
întocmai; soarele, care pârjolea în acele zile cu o
înverşunare nemaivăzută Yerushalayimul, nu
apucase să ajungă la zenit, când pe terasa de sus a
grădinii, în dreptul celor doi lei din marmură albă ce
străjuiau scara, se întâlniră procuratorul şi Iosif
Caiafa, marele preot al Iudeii, prezidentul ad-interim
al Sinedriului.
În grădină stăruia o tăcere adâncă. Ieşind însă de
sub colonadă pe terasa de sus, scăldată în soare,
terasa unde se înălţau palmieri pe picioare gigantice
de elefant şi de unde ochilor procuratorului li se
deschise întreaga panoramă a odiosului
Yerushalayim, cu punţile lui suspendate, cu cetăţile
şi, mai ales, cu acea stâncă indescriptibilă, durată
din marmură, cu solzi de dragon din aur curat în loc
de acoperiş — templul Yerushalayimului —
procuratorul, cu auzul său fin, surprinse departe,
undeva jos, acolo unde un zid de piatră despărţea
terasele inferioare ale grădinii palatului de piaţa
oraşului, un fel de mârâit înfundat, acoperit în
răstimpuri de nişte vaiete sau strigăte slabe, subţiri.
Procuratorul îşi dădu seama că acolo, în piaţă, se
şi strânsese o mare mulţime de locuitori ai
Yerushalayimului, tulburaţi de ultimele frământări
din oraş, că această mulţime aşteaptă cu nerăbdare
pronunţarea sentinţei şi că de acolo vin şi strigătele
gălăgioşilor vânzători de apă.
Procuratorul începu prin a-l pofti pe marele preot
în balcon, întrucât afară era o arşiţă cumplită; dar
Caiafa se scuză politicos: nu-şi putea îngădui acest
lucru în ajun de sărbătoare. Pilat îşi tufli gluga pe
capul său cu un început de chelie şi intră în subiect.
Discuţia decurse în elină.
Procuratorul îl înştiinţă pe marele preot că a
examinat cazul lui Yeshua Ha-Nozri şi a întărit
sentinţa de condamnare la moarte.
Astfel, la pedeapsa capitală care urma să fie
aplicată în aceeaşi zi, erau condamnaţi trei tâlhari:
Dismas, Hestas, Baraba; iar, în afară de aceştia, şi
numitul Yeshua Ha-Nozri. Primii doi, care aţâţaseră
mulţimea la răscoală împotriva cezarului şi fuseseră
prinşi, în urma unei lupte, de autorităţile romane,
nu-l priveau decât pe procurator, deci, nu intrau în
discuţie. Pe ceilalţi doi, Baraba şi Ha-Nozri, puseseră
mâna autorităţile locale şi-i osândise Sinedriul.
Potrivit legii, potrivit datinii, unuia dintre cei doi
răufăcători trebuia să i se dea drumul în cinstea
marii sărbători a Paştelui, care începea în ziua aceea.
Aşadar, procuratorul vrea să ştie pe care din cei doi
răufăcători intenţionează să-l elibereze Sinedriul. Pe
Baraba, sau pe Ha-Nozri?
Caiafa dădu din cap, vrând să arate că întrebarea
îi este limpede, şi răspunse:
— Sinedriul cere să fie eliberat Baraba.
Procuratorul ştia prea bine că acesta va fi
răspunsul marelui preot, dar ţelul lui era să arate că
un asemenea răspuns îi trezeşte o adâncă uimire.
Ceea ce şi făcu Pilat cu multă iscusinţă. Arcurile
sprâncenelor se săltară pe chipu-i semeţ şi
procuratorul, mirat, îl privi drept în ochi pe marele
preot.
— Mărturisesc, răspunsul acesta m-a uimit, rosti
blând procuratorul; mă tem să nu fie vorba de o
neînţelegere…
Şi Pilat lămuri mai pe larg ce voia să spună.
Autorităţile romane nu atentează câtuşi de puţin la
drepturile autorităţilor locale religioase; marele preot
ştie bine că aşa este. De data aceasta, însă, e
neîndoielnic vorba de o greşeală. Şi îndreptarea
acestei greşeli interesează, de bună seamă,
autorităţile romane.
Într-adevăr, fărădelegile săvârşite de Baraba şi de
Ha-Nozri nu se puteau asemui în ceea ce priveşte
gravitatea lor. Dacă al doilea, un om vădit nebun, se
făcuse vinovat prin vorbele sale lipsite de noimă,
rostite la Yerushalayim şi în alte câteva locuri, primul
purta povara unor fapte mult mai grave. Nu numai
că-şi îngăduise să cheme poporul la răzvrătire, dar, la
încercarea de a fi prins, ucisese pe unul din străjeri.
Baraba este cu mult mai primejdios decât Ha-Nozri.
Ţinând seama de cele arătate, procuratorul îl
roagă pe marele preot să revizuiască hotărârea luată
şi să-l elibereze pe acela dintre cei doi osândiţi care se
dovedeşte a fi mai puţin primejdios; şi acesta este,
fără nici o îndoială, Ha-Nozri. Aşadar?…
Cu glas încet, dar ferm, Caiafa arătă că Sinedriul
a studiat cu luare-aminte faptele celor doi şi aduce
pentru a doua oară la cunoştinţa procuratorului că
intenţionează să-l pună în libertate pe Baraba.
— Cum? Chiar şi după demersul meu? Demersul
făcut de cel a cărui persoană reprezintă puterea
Romei? Mare preot, repetă pentru a treia oară ce ai
rostit.
— Şi pentru a treia oară îţi repet că-l vom pune în
libertate pe Baraba, răspunse încet Caiafa.
Totul se sfârşise şi cei doi nu mai aveau nimic a-şi
spune. Ha-Nozri era pentru totdeauna pierdut, iar
durerile cumplite, necruţătoare, ale procuratorului
nu mai avea cine să le tămăduiască; ele nu aveau
leac, în afară de moarte. Dar un alt gând străfulgera
mintea lui Pilat. Aceeaşi mâhnire inexplicabilă,
aceeaşi întristare adâncă ce-l mai cuprinsese pe când
şezuse în balcon îi străbătea acum întreaga făptură.
Încercă pe loc să şi-o explice şi explicaţia se dovedi
ciudată: avea senzaţia tulbure că, vorbind cu cel
osândit, nu spusese tot ce avea de spus, nu ascultase
tot ce se cuvenea să asculte.
Pilat alungă acest gând, care-şi luă zborul într-o
clipă, aşa cum venise. Îşi luă zborul, dar mâhnirea
rămase la fel de inexplicabilă, căci nu i-o putu,
fireşte, explica un alt gând fugar, ce-i trecuse ca
fulgerul prin minte, ca să se stingă de îndată —
„Nemurirea… a venit nemurirea…” A cui nemurire
venise?
Procuratorul nu înţelese acest lucru; dar gândul la
enigmatica nemurire îl făcu să îngheţe, aşa cum
stătea în bătaia soarelui dogoritor.
— Bine, zise Pilat, aşa să fie.
Întoarse capul şi îşi plimbă privirea în jur, uimit
de schimbările petrecute. Pierise tufa încărcată de
trandafiri înfloriţi, pieriseră chiparoşii ce străjuiau
terasa de sus, şi granatul, şi desişul verde al grădinii,
şi statuia albă ascunsă în desiş. Totul pierise; prin
faţa ochilor săi pluti o învolburare stacojie; în ea se
clătinau lujerele unor plante acvatice, care se urniră
din loc cătând cine ştie încotro, iar, împreună cu ele,
se urni şi Pilat. Acum îl stăpânea, arzându-l şi
înăbuşindu-l, cea mai groaznică dintre mânii —
mânia neputinţei.
— Mă înăbuş, rosti Pilat, mă înăbuş!
Cu mâna rece, jilavă, îşi smuci paftaua de la
gulerul mantiei, şi aceasta căzu pe nisip.
— Astăzi e zăpuşeală, undeva s-a dezlănţuit
furtuna, observă Caiafa, privind întruna chipul
congestionat al procuratorului şi prevăzând toate
chinurile ce-l mai aşteaptă. „O, ce cumplită e luna
Nisan în anul acesta!”
— Nu, zise Pilat, nu zăpuşeala e de vină, mă
înăbuşă aerul pe care-l respir împreună cu tine,
Caiafa, şi, îngustându-şi ochii, Pilat adăugă cu un
zâmbet: Ia seama, mare preot!
Ochii negri ai marelui preot scăpărară — şi cu
nimic mai prejos decât o făcuse Pilat puţin înainte —
el aşternu pe chipul său o expresie de adâncă uimire.
— Ce mi-e dat să aud, procuratorule? răspunse
mândru şi calm Caiafa. Mă ameninţi după sentinţa
dată de Sinedriu, întărită de tine însuţi? Oare e cu
putinţă? Ne-am obişnuit ca procuratorul roman să-şi
măsoare vorbele înainte de a le rosti. De nu ne-ar
auzi careva, hegemon!
Pilat îşi aţinti ochii stinşi spre marele preot şi,
rânjind, îşi stoarse un zâmbet.
— Ce spui, mare preot! Cine ar putea să ne audă
aici, în clipa asta? Semăn eu oare cu băieţandrul care
astăzi va fi executat? Mă crezi copil, Caiafa? Ştiu ce
spun şi unde spun. În jurul grădinii e un cordon de
soldaţi, în jurul palatului alt cordon; nici un şoarece
n-ar putea pătrunde aici! Dar nu numai un şoarece,
n-ar putea pătrunde nici ăla, cum îi zice… din Kiriat.
Fiindcă veni vorba, îl cunoşti, mare preot? Da… De-ar
fi pătruns aici unul ca el, s-ar fi căit nespus, de asta
cred că nu te îndoieşti o clipă? Şi să ştii, mare preot,
de azi înainte n-ai să-ţi mai afli liniştea! Nici tu, nici
poporul tău — şi Pilat arătă cu mâna departe, spre
dreapta, acolo unde sus de tot, în înalturi, se profila
templul cuprins de învăpăierile soarelui — ţi-o spun
eu, Pilat din Pont, călăreţul cu Lancea de Aur!
— Ştiu, ştiu, răspunse neînfricat Caiafa, cel cu
barba neagră şi ochii îi scăpărară. Înălţă mâna spre
cer şi urmă: Ştie poporul iudeu că-l urăşti de moarte,
şi multe suferinţe ai să-i aduci, dar n-ai să-l poţi
pierde! Dumnezeu o să-l apere. O să ne audă, o să
audă cezarul atotputernic şi o să ne ferească de
cumplitul Pilat.
— O, nu! strigă Pilat şi, după fiecare cuvânt rostit,
se simţea tot mai uşurat: nu trebuia să se mai
prefacă, nu era nevoie să-şi măsoare vorbele. Prea teai
plâns de mine cezarului, şi acum e rândul meu,
Caiafa! Acum are să zboare vestea, dar n-am să i-o
trimit guvernatorului în Antiohia, şi nici la Roma, ci,
de-a dreptul la Capri, însuşi împăratului, ca să afle
că voi, la Yerushalayim, îi scăpaţi de la moarte pe
răzvrătiţii notorii. Şi potolesc eu setea
Yerushalayimului, dar nu cu apă din eleşteul lui
Solomon, cum am vrut atunci spre binele vostru, nu,
nu cu apă! Adu-ţi aminte cum a trebuit să scot de pe
pereţi scuturile cu însemnele împăratului, să mut
oştile de pe un loc pe altul şi, vezi bine, a trebuit să
vin, să văd cu ochii mei ce se petrece la voi! Ţine
minte ce-ţi spun, mare preot, ai să vezi aici, la
Yerushalayim, multe cohorte, da, multe! Sub zidurile
oraşului va veni toată Legiunea Fulminanta, va veni
călărimea arabă; atunci o să auzi tu plânset amar şi
gemete şi atunci o să-ţi aminteşti de Baraba cel
salvat şi ai să regreţi că ai trimis la moarte pe
filozoful cu paşnica lui predică!
Chipul marelui preot se acoperi de pete roşii, ochii
îi ardeau. Zâmbi, ca şi procuratorul, rânjindu-şi
dinţii, şi răspunse:
— Crezi, oare, procuratorule, ceea ce spui în clipa
asta? Nu, nu crezi! Nu pace, o, nu, ne-a adus la
Yerushalayim ademenitorul poporului, şi tu,
călăreţule, o înţelegi perfect. Ai vrut să-l laşi slobod,
ca să răzvrătească mulţimea, să profaneze credinţa şi
să îngenuncheze poporul iudeu sub săbiile romanilor!
Dar eu, mare preot al iudeilor, cât voi trăi pe lume,
nu voi îngădui să fie pângărită credinţa şi voi apăra
poporul! Auzi, Pilat? Zicând aceasta, Caiafa ridică
mâna ameninţător: Ascultă, procuratorule!
Caiafa tăcu, şi procuratorului i se păru din nou că
aude vuietul mării rostogolindu-se până la zidurile
grădinii lui Irod cel Mare. Venind de jos, vuietul se
ridica până la picioarele, până la faţa procuratorului;
în spatele lui, dincolo de aripile palatului, răsuna
glasul alarmat al trâmbiţelor, scrâşnetul greu al
sutelor de picioare, zăngănit de arme. Procuratorul îşi
dădu seama că infanteria romană pornise conform
ordinului său şi se îndrepta spre locul unde avea să
se desfăşoare parada, înfricoşătoare pentru răsculaţi
şi tâlhari, din preajma execuţiei.
— Auzi, procuratorule? repetă încet marele preot.
Ai să-mi spui oare — aici marele preot ridică
amândouă mâinile, şi gluga întunecată îi căzu de pe
cap — că toate acestea le-a stârnit jalnicul tâlhar
Baraba?
Cu dosul palmei, procuratorul îşi şterse fruntea
umedă şi rece, privi în pământ, apoi, scrutând cerul
printre gene, văzu discul de foc al soarelui aproape
deasupra creştetului său, iar umbra lui Caiafa,
strânsă, chircită, la coada unuia dintre lei; şi spuse
încet şi nepăsător:
— Se apropie de amiază. Ne-am luat cu vorba, dar
trebuie să continuăm.
Cerându-şi scuze marelui preot în cuvintele cele
mai alese, Pilat îl pofti să aştepte pe o bancă, la
umbra magnoliei, până ce va chema persoanele
menite să ia parte la o ultimă şi scurtă consfătuire, şi
va mai da un ordin relativ la execuţie.
Caiafa se înclină politicos, ducându-şi mâna la
inimă, şi rămase în grădină, iar Pilat se întoarse în
balcon. Acolo îi ordonă secretarului ce-l aştepta să-i
poftească în grădină pe legatul legiunii, pe tribunul
cohortei, pe cei doi membri ai Sinedriului, precum şi
pe şeful gărzii templului, care tocmai stăteau în
aşteptare pe terasa de jos a grădinii, într-un chioşc
rotund cu havuz. Adăugând că nu va întârzia să se
alăture celor din grădină, Pilat se retrase în palat.
În timp ce secretarul îi chema pe cei ce urmau să
ia parte la sfat, într-o încăpere cu storuri negre trase,
cufundată în penumbră, procuratorul se întâlni cu
un bărbat al cărui chip era pe jumătate ascuns în
glugă, deşi razele soarelui, neputând să pătrundă
înăuntru, nu aveau cum să-l supere. Întrevederea a
fost foarte scurtă. Procuratorul schimbă cu dânsul în
şoaptă doar câteva cuvinte, după care acesta se
retrase, iar Pilat, traversând colonada, ieşi în grădină.
Acolo, în prezenţa tuturor celor pe care dorise să-i
vadă, procuratorul declară solemn şi rece că
încuviinţează osândirea la moarte a lui Yeshua Ha-
Nozri, informându-se totodată, oficial, la membrii
Sinedriului, căruia dintre răufăcători doresc ei să i se
cruţe viaţa. Auzind numele lui Baraba, procuratorul
zise:
— Foarte bine! apoi porunci secretarului să
consemneze de îndată aceasta în protocol, strânse în
pumn paftaua pe care i-o ridicase din nisip secretarul
şi rosti solemn: E timpul!
Porniră cu toţii în jos, pe treptele scării largi de
marmură, străjuită de doi pereţi de trandafiri ce
răspândeau un parfum ameţitor, coborând mereu
mai jos spre zidul palatului, spre poarta ce dădea
într-o piaţă largă, pietruită, la capătul căreia, de
cealaltă parte, se înălţau coloanele şi statuile din
arenele Yerushalayimului.
De cum ieşiră din grădină în piaţă şi se urcară pe
podiumul înalt şi spaţios de piatră ce domina piaţa,
Pilat, privind în jur printre gene, se lămuri asupra
situaţiei.
Drumul pe care-l străbătuse cu câteva clipe mai
înainte, adică drumul de la zidul palatului până la
podium, era pustiu; în schimb, piaţa din faţa sa
Alex, bunule Iunda din Kiriath, prostia ta te da de gol. Nu uita ca Afranius, te va gasi in gradinile Ierushalaimului si vei avea sa dai un raspuns… Nu suport sinuciderile…
Un prizarirt ca Alex scrie cu grafie chirilca, pentru asi demonstra prostia endematica. Pe cand pana si Kazahstanul va trece in acest an in grafie latina. Pupincurismul rusesc este jalnic…
Prostia putinista rage de prostie. Nici curatarea grajdurilor lui Äugeus nu o poate ajuta. Prostia putinista cauta, in disperare, un auditoriu care sa o asculte, dar nu gaseste. Si, atunci, se screme si sa agita. Dar auditoriu… iok. Si logica … iok. Ii ramane sa se scarpine in vintre si sa-si umfle bojocii. ….
Пе мине ничодатэ ну м-а интересат чехул чела ку солдатул сэу. Ел е префератул тэу, ну ал меу.
Тряба казахилор ку алфабетул пе каре-л преферэ. Мь-е ын кот.
Апропо, ам ынцелес кэ е де ажунс сэ везь ун рынд скрис ку литере кириличе ши ынчепь а фаче спуме. Аша еуропян май ешть! Скриям еу кэ ешть ун “ватник”, ун болшевик ынторс пе дос.
Prostavanul cazacesc din Transnistria, care nu este luat in vedere de comunitatea internationala, alex, se scarpina ruseste in vintre si grohaieste ca un godac tarcat. Groh-groh. Scriu in “porceste” cu grafie porceasca. Groh-groh. Sunt un rahat pe bats. Pute de la mine a gogina, dar trebuie sa indur…
Ahalfabetul Alex, jalnicul, care linge permanent curul lui Ussatii, este jalnic. Plange de prostie si dobitocie. Este gata sa-i pupe membrele posterioare ale lui Chirtoaca, profitand de faptul ca e un sclav ordinar, menit sa-si incovoaie colana cervicala in fata Stapanului putinist…
Ahalfabetul Alex, jalnicul, care linge permanent curul lui Ussatii, este jalnic. Plange de prostie si dobitocie. Este gata sa-i pupe membrele posterioare ale lui Chiric, profitand de faptul ca e un sclav ordinar, menit sa-si incovoaie colana cervicala in fata Stapanului putinist…
Economia ruseasca se afla in colaps. Datorita intrarii Iranului pe piata de petrol, pretul barilului nu va creste in viitorul apropiat. Incet-incet va frana si complexul militaro-industrial. Se va repeta istoria cu URSS. Numai ca de aceasta data rusii se vor retrage din Crimeea, Transnistria, Georgia, Siria. Se vor retrage lasand sa rugineasca tancuri si masini blindate…
Iar RM se va apropia tot mai mult de Romania.
Soarta RM este sa fie parte componenta a Romaniei europene. E o dreptate istorica care trebuie sa se intample.
Daţi-i cu unionism, fraţilor. Plohotniuc o să vă spună „mulţamesc”.
Lasă economia rusească. Atîta timp cît moldovenii mai lucrează acolo, totu-i ok.
Economia ruseasca se mai tine acum pe rezervele acumulate anterior. Pretul barilului de petrol pe piata mondiala se apropie treptat de sinecostul petrolului rusesc, asa ca se apropie zilele cand Rusia nu va mai avea venit ci va extrage petrol in dauna sa economica. Regimul lui Putin este pecetluit: va dispare. iar odata cu el va cadea si regimul Lukasenko.
Plahotniuc se va dizolva treptat, ca un cucui iesit pe fruntea Moldovei. Cand ne vom aminti de acest personaj, vom spune: “Bili demony, no oni samolikvidirovalis’.
Iar in viitor se intrezareste Romania Mare!
Trebuie sa recunoastem ca este formidabil sa pui la respect un agresor ca putinica fara sa tragi vreun foc de arma. Economie curata. Inteligent, ingenios, logic.
Rusia va trece prin purgatoriul schimbarii. Va avea sansa sa devina un stat normal si nu militarist.
Asta din Germania asa se vede. Din Germania si Ghimpu e vazut drept martir. Cam distorsionat. Nu va fi nicio unire. Stai fara grija. Nici macar planul lui Dungaciu nu va fi realizat.
Asta se vede bine de oriunde. Si din Drochia si din Nijnii Taghil.
Fantezii, fantezii, fantezii…
Surprize, surprize, surprize…
Zici că unirea va veni peste moldoveni ca zăpada din mai?
Zici că unirea va veni peste moldoveni ca zăpada din mai?
Va veni neaparat. Pana la 2018 mai este ceva timp. Iar Plahotniuc se va dezumfla si va deveni iarsi “iepurasul cel fricos”, cu toate rezervele sale de “morcoviori”. Are prea multi “ochi” focusati asupra sa, in pofida ca isi are “rezerva sa”. Plahotniuc este o etapa trecuta. Rusii se mai zvacnesc, incearca sa mai sperie lumea cu razboi mondial, dar economia ramane economie. Daca a cazut un colos ca URSS, puternic si de neclintit, fara sa traga un foc de arma, ce sa mai asteptam de la o Rusie izolata?
Fratilor basarabeni, ganditi-va la viitorul vostru si la viitorul copiilor vostri! Trebuie sa ne lasam de ambitii desarte, sa ne unim cu poporul caruia apartinem. Apropo, in Romania traiesc rusi, care au parasit Imperiul tsarist si s-au aranjat in delta Dunarii. Luati exemplu de la ei. Sa construim impreuna viitorul nostru. Nu va simtiti dusmani. Romania este un stat modern, fiecare dintre voi isi va gasi rostul sau in acest stat. Imperiile vin si se duc, spiritul poporului ramane. Sa ne dam mana cu mana, sa uitam de divergente. Sa ne stimam si sa conlucram pentru viitorul nostru. Imperiul asiatic al lui Genghis-han este sortit mortii. Sa ramanem noi, oamenii viii, cu familiile noastre, cu copiii nostri. Ei sunt viitorul. Noi vom dispare, ei vor ramane si ne vor multumi, ca nu am fost niste sclavi, care si-au aplecat grumazul in fata tiraniei si a fardelegei. Sa nu ne uram! Sa ne asociem pentru fapte vrednice!
Ți-ai mânat prin veacuri turmele pe plai,
Din stejarul Romei tu mlădiță ruptă,
Și-ți cântai amarul din caval și nai.
Dar cumplit tu fost-ai când te-au dus în luptă
Ștefan și Mihai.
Când ți-or pune piedici dușmanii să cazi
Spada ta să fie și de-acum, române,
Fulger care-aprinde, vânt ce rupe brazi,
Și te-ncrede-a pururi că vei fi și mâine
Tare cum ești azi.
Sus ridică fruntea, vrednice popor!
Câți vorbim o limbă și purtăm un nume,
Toți s-avem o țintă și un singur dor
Mândru să se nalțe peste toate-n lume
Steagul tricolor!
Nicolae Furdui si Paula Seling
Noi suntem ai Romaniei:
https://www.youtube.com/watch?v=E0UKkIs5Ma8
Prieteni, nimeni nu vă încurcă să visaţi.
https://www.youtube.com/watch?v=JG9CXQxhfL4&feature=youtu.be&t=1m4s
Ardelenii au stat un mileniu sub straini si totusi au venit acasa.
La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe…
Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare…
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.
La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng
Şi tata, şi feciorul.
Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora.
Şi fluturii sunt mai sfioşi
Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi
Îşi înfioară sânul
Spun că din lacrimi e-mpletit
Şi Oltul, biet, bătrânul…
Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinţii,
De jalea lui ne-am răposat
Şi moşii, şi părinţii…
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deşertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi
Titus, toate chestiile astea-s atît de înduioşătoare, dar… pentru atît de puţini oameni.
Paşaportu-n mînă şi drum bun, fraţilor! (Titus, eşti atît de bravo c-ai plecat!)
Sa-l iertam si pe acest Alex ratacit in neantul Imperiului, sa-i intindem marinimos mainile si sa-l luam in Hora noastra romaneasca. Sa nu lovim in el, sclavul, care a fost batut si umilit de nedreptatile istoriei crude.
Iarta-i Domane, ca nu stiu ce fac. Si slabanogul de 39 de ani se azvarlea asupra Mantuitorului, dar Mantuitorul Isus le-a comandat demonilor sa-l paraseasca si sa intre in turma de porci. Mantuirea noastra este in credinta noastra, in poporul nostru milenar.
„Poporul nostru milenar” care a intrat în slujbă la americani şi nemţi. Dar asta-i nimic. Principalul e că lumea se mai şi mîndreşte cu asta. Duşi cu pluta sînteţi, atunci cînd, umflîndu-vă în piept, îi acuzaţi pe alţii de slugărnicie faţă de ruşi.
Sclavia umana este un pacat greu. Creatorul, care ne-a facut dupa chipul si asemanarea sa, nu a lasat loc sclaviei pe aceasta lume. Sa fim indulgenti cu sclavii Imperiului, care simt un sentiment de dragoste pentru agresorul care ii umileste si ii pune cu “fruntea la pamant”. Noi, copiii Creatorului suntem nascuti cu “fruntea spre stele”, deosebiti de animale. Sa ne luam Dreptul nostru, dar sa nu ne razbunam pe cei “mai tristi ca noi”. Unire fratilor!!!
Slabanogul Alex se zbate in catusele demonilor imperiali. Sa nu uitam, ca D-zeu inseamna in primul rand DRAGOSTE. Sa-i iertam greselile si frustarile. Totusi este o fiinta umana, lasata sa fie amagita de fiii lui Satan. Merita jale si compatimire!
Титус, штий… пентру кэ ай девенит тотал инадекват, де азь ынаинте вой фолоси алфабетул кирилик. Спер кэ о сэ-ць трезяскэ аминтирь плэкуте!
Ce mai ramane de demostrat. Ticalosia sufleteasca? Cred ca este evidenta. Pupincurismul rusesc? Nu face, e in sangele individuumului.
Титус, ынтре Нистру ши Прут с-а скрис ку литере латине доар ын ултимий 27 ань + периоада 1918-1940, 1941-1944. Аша кэ… фэ конклузий!
Iti mai amintesti, Cititorule?
“Înfăşurat într-o mantie albă cu căptuşeală
sângerie, cu pas târşâit de cavalerist, în ziua a
paisprezecea a lunii Nisan, lună de primăvară, la
ceasurile dimineţii, ieşi sub colonada dintre cele două
aripi ale palatului lui Irod cel Mare procuratorul
Iudeii, Pilat din Pont.
Ura de moarte mirosul uleiului de trandafiri, iar
acum totul prevestea o zi proastă, întrucât mirosul
acesta prinse a-l urmări încă din zori.
I se părea că palmierii şi chiparoşii din grădină
exalau un parfum de trandafiri, că la mirosul specific
al echipamentului de piele şi al sudorii pe care-l
răspândeau soldaţii din escortă se adăuga efluviul
acela blestemat al parfumului de trandafiri.”
Dinspre corpurile caselor aflate în dosul palatului,
unde se instalase cohorta întâi din Legiunea a 12-a
Fulminanta, venită cu procuratorul la Yerushalayim,
prin terasa superioară a grădinii se prelingea până în
colonadă o şuviţă de fum, şi, la acest fum amărui,
care anunţa că în centurii bucătarii se şi apucaseră
să gătească prânzul, se adăuga acelaşi iz de ulei de
trandafiri.
„O, zei, de ce mă pedepsiţi?… Da, nu mai încape
nici o îndoială, este ea, din nou ea, hemicrania, boală
cumplită, de neînvins, cu dureri ce cuprind o
jumătate a capului… boală fără leac, fără nici o
scăpare… să încerc să ţin capul nemişcat…”
Pe pardoseala de mozaic, lângă havuz, îl aştepta
jilţul; fără să se uite în jur, procuratorul se aşeză şi
întinse mâna într-o parte.
Respectuos, secretarul puse în această mână un
pergament. Neputându-şi stăpâni o grimasă de
durere, procuratorul parcurse cu coada ochiului cele
scrise, înapoie secretarului pergamentul şi rosti
anevoie:
— Acuzatul e din Galileea? Cazul a fost prezentat
tetrarhului?
— Da, procuratorule, răspunse secretarul.
— Şi ce a hotărât tetrarhul?
— A refuzat să dea o hotărâre definitivă, şi
sentinţa de moarte dată de sinedriu ţi-a trimis-o spre
confirmare ţie, îl lămuri secretarul.
Obrazul procuratorului zvâcni.
— Aduceţi-l pe acuzat, porunci el încet.
Numaidecât, de pe terasa grădinii, sub colonada
balconului, doi legionari aduseră un bărbat de vreo
douăzeci şi şapte de ani şi-l împinseră în faţa jilţului.
Omul purta un hiton albastru, vechi şi rupt. Pe cap
avea o legătură albă cu o cureluşă în jurul frunţii, iar
mâinile îi erau legate la spate. Sub ochiul stâng se
vedea o vânătaie mare, iar în colţul gurii, o zdrelitură
cu sânge închegat. Se uita la procurator cu o
curiozitate plină de nelinişte.
După câteva clipe de tăcere, procuratorul îl
întrebă cu glas încet, în arameică:
— Va să zică, tu eşti acela care a instigat poporul
să dărâme templul din Yerushalayim?
Procuratorul şedea ca o stană de piatră, şi numai
buzele i se mişcară uşor de tot când rosti aceste
cuvinte. Şedea ca o stană de piatră, pentru că se
temea să-şi mişte capul ce-i ardea de o durere
cumplită.
Apropiindu-se puţin, omul cu mâinile legate vorbi:
— Om bun! Crede-mă…
Dar procuratorul, tot nemişcat, îl opri, fără să
ridice glasul:
— Mie îmi spui „om bun”? Te înşeli. La
Yerushalayim se şuşoteşte că sunt un monstru
fioros, ceea ce e perfect adevărat, şi adăugă, tot atât
de monoton: să vină centurionul MoarteaŞobolanilor.
Când centurionul Marcus, din centuria întâi,
poreclit Moartea-Şobolanilor, se înfăţişă înaintea
procuratorului, tuturor li se păru că în balcon s-a
lăsat întunericul. Era cu un cap mai înalt decât cel
mai înalt soldat din legiune, şi atât de lat în umeri,
încât umbri cu desăvârşire discul soarelui ce abia se
arătase la linia orizontului.
Procuratorul îi spuse centurionului în latineşte:
— Infractorul acesta îmi zice „om bun”. Scoate-l
câteva clipe de-aici şi lămureşte-l cum trebuie să-mi
vorbească. Dar să nu-l schilodeşti.
Şi toţi, în afară de procuratorul nemişcat ca o
stană de piatră, îl petrecură cu ochii pe Marcus-
Moartea-Şobolanilor, care făcu un semn cu mâna
celui arestat să-l urmeze. Oriunde apărea
centurionul, toţi îl urmăreau cu privirile, din pricina
staturii înalte, iar cei care-l vedeau pentru întâia oară
rămâneau cu ochii aţintiţi la chipul său desfigurat:
nasul îi fusese când va spart de un german cu o
lovitură de ghioagă.
Pe mozaic răsunară cizmele grele ale lui Marcus;
omul cu mâinile legate îl urmă cu pas uşor; sub
colonadă se lăsă o tăcere adâncă; în grădină, lângă
balcon, se auzeau gungurind porumbeii, iar în havuz
apa susura un cântec ciudat şi plăcut.
Procuratorul ar fi vrut să se ridice, să-şi apropie
tâmpla de jetul apei şi să încremenească aşa. Ştia
însă că nici asta nu-i va ajuta.
După ce-l scoase pe arestat de sub coloane în
grădină, Moartea-Şobolanilor luă un bici din mâinile
legionarului care stătea la picioarele unei statui de
bronz şi, făcându-şi alene vânt, îl lovi pe arestat peste
umeri. O făcu uşor, fără zel, dar omul, ca şi când i-ar
fi retezat cineva picioarele, se prăbuşi pe dată la
pământ, cu răsuflarea tăiată, alb la faţă şi cu ochii
nemişcaţi, fără urmă de expresie.
Cu o singură mână, cu stânga, Marcus îl săltă
uşor în aer, ca pe un sac gol, ridicându-l în picioare,
şi vorbi fonfăit, pronunţând stâlcit cuvintele
arameice:
— Procuratorului roman îi spui „hegemon”. Alte
vorbe nu rosteşti! Să stai smirnă! Ai înţeles, sau te
mai lovesc?
Arestatul se clătină, dar izbuti să-şi biruie
slăbiciunea; culoarea îi reveni în obraji, îşi trase
răsuflarea şi răspunse cu glas răguşit:
— Te-am înţeles. Nu mă lovi!
Peste câteva clipe, se afla din nou înaintea
procuratorului. Răsună un glas stins, bolnav:
— Numele?
— Al meu? se interesă grăbit arestatul, exprimând
cu toată fiinţa lui dorinţa de a răspunde cu
înţelepciune, spre a nu-i mai stârni mânia.
— Pe al meu mi-l ştiu. Nu te preface mai prost
decât eşti. Al tău, rosti încet procuratorul.
— Yeshua, se grăbi să-i răspundă arestatul.
— Ai vreo poreclă?
— Ha-Nozri.
— De unde eşti de fel?
— Din oraşul Gamala, răspunse arestatul,
arătând cu un semn al capului că undeva, departe, în
dreapta lui, la miazănoapte, se află oraşul Gamala.
— Din ce seminţie eşti?
— Nu ştiu exact, răspunse vioi arestatul. Nu-i ţin
minte pe părinţii mei. Mi s-a spus că tatăl meu ar fi
fost sirian…!
— Unde locuieşti?
— Nicăieri, răspunse sfios arestatul, umblu dintrun
oraş în altul.
— Asta se poate spune scurt, într-un cuvânt —
vagabond, zise procuratorul şi-l mai întrebă: Rude ai?
— Nu am pe nimeni. Sunt singur pe lume.
— Carte ştii?
— Da.
— Cunoşti vreo limbă în afară de arameică?
— Da. Elina.
O pleoapă umflată se ridică uşor, un ochi învăluit
în ceaţa suferinţei se uită fix la arestat. Celălalt ochi
rămase închis. Pilat urmă în elină:
— Va să zică, tu eşti cel care voiai să dărâmi
templul şi ai îndemnat poporul la săvârşirea acestei
fapte?
Arestatul se învioră din nou; ochii lui nu mai
exprimau spaimă. Răspunse în elină:
— Eu, om b… În ochi îi fulgeră groaza, era cât pe
ce să spună ceea ce nu trebuia — eu, hegemon, nu
am pus niciodată la cale dărâmarea templului şi nu
am instigat pe nimeni la săvârşirea acestei fapte
nesăbuite.
Pe chipul secretarului, gârbovit deasupra mesei
joase, ca să înscrie depoziţia, se citea mirarea. Ridică
privirea, apoi îşi plecă din nou capul asupra
pergamentului.
— În zi de sărbătoare, o mulţime de oameni se
scurge în acest oraş. Printre ei se află magi, astrologi,
prezicători şi ucigaşi, zise monoton procuratorul, dar
şi mincinoşi. Tu, de pildă, eşti un mincinos. Aici stă
scris limpede: a instigat poporul să dărâme templul.
O spun mărturiile oamenilor.
— Aceşti oameni buni, vorbi din nou arestatul şi,
adăugând repede hegemon…, urmă: sunt neştiutori
şi au încurcat tot ce le-am spus. Îndeobşte, încep să
mă tem că încurcătura asta va dăinui multă vreme.
Şi toate astea, pentru că el notează greşit vorbele
mele.
Urmă o tăcere. Acum, ochii bolnavi ai
procuratorului îşi aţinteau privirea grea asupra
arestatului.
— Îţi repet pentru ultima oară, nu mai face pe
nebunul, tâlharule, rosti Pilat, sec şi monoton, nu ai
multe la răboj, dar ce stă scris acolo e de ajuns ca să
fii spânzurat.
— Nu, nu, hegemon, zise arestatul, încordându-se
tot, în dorinţa de a convinge — umblă, umblă mereu
unul cu pergament din piele de ţap în mână şi scrie
tot. Într-o zi mi-am aruncat ochii pe acest pergament
şi m-am îngrozit. Nu rostisem nimic din ceea ce scria
în el. L-am implorat: arde, rogu-te, pergamentul tău!
Dar el mi l-a smuls din mână şi a fugit.
— Cine era? întrebă în silă Pilat, trecându-şi
mâna peste tâmplă.
— Levi Matei, răspunse cu bunăvoinţă omul;
strângea dările; m-am întâlnit cu el prima dată pe
drumul spre Betfaghe, în locul unde iese în clin o
grădină de smochini, şi am stat de vorbă cu dânsul.
La început, s-a purtat duşmănos cu mine şi chiar ma
jignit, adică a crezut el că mă jigneşte, făcându-mă
câine. Spunând aceasta, arestatul zâmbi: eu nu văd
nimic rău în acest animal, şi cuvântul n-are de ce să
mă supere.
Secretarul nu mai notă nimic, aruncând cu coada
ochiului o privire mirată, nu arestatului, ci
procuratorului.
— … Dar, după ce m-a ascultat, Levi s-a mai
îmblânzit, urmă Yeshua; până la urmă a aruncat
banii în drum, spunând că merge cu mine să
pribegească…
Pilat zâmbi neîncrezător, rânjindu-şi dinţii
galbeni, cu obrazul bolnav nemişcat, şi rosti,
întorcându-se cu tot trupul spre secretar:
— O, cetatea Yerushalayimului! Câte nu se aud în
ea! Auziţi! Cel ce strânge dările a aruncat banii în
drum!
Neştiind ce să răspundă la aceste vorbe,
secretarul socoti de cuviinţă să repete zâmbetul lui
Pilat.
— Mi-a spus că din ziua aceea urăşte banii,
lămuri Yeshua faptele ciudate ale lui Levi Matei şi
adăugă: De atunci, Levi e tovarăşul meu de drum.
Rânjind mereu, procuratorul se uită la arestat,
apoi la soarele ce se înălţa neabătut tot mai sus
deasupra statuilor ecvestre de pe hipodromul ce se
întindea jos, departe, în dreapta, şi deodată, cu un fel
de chin sâcâitor, se gândi că lucrul cel mai simplu ar
fi să-l alunge din balcon pe tâlharul acesta ciudat,
rostind numai două cuvinte: „la spânzurătoare”. Să
alunge şi escorta, să plece de sub colonadă, să intre
în palat, să poruncească să i se facă întuneric în
odaie, să se trântească pe pat, să ceară apă rece, săşi
strige cu glas jalnic câinele, pe Banga, şi să i se
plângă de hemicranie. Şi prin capul chinuit al
procuratorului trecu deodată, ademenitor, gândul la
otravă.
Îl privea cu ochii tulburi pe omul din faţa sa şi
câtva timp nu scoase o vorbă, chinuindu-se să-şi
aducă aminte de ce la acest ceas de arşiţă al
dimineţii, sub soarele necruţător al
Yerushalayimului, stă dinaintea lui arestatul acesta
cu chipul desfigurat de pe urma bătăilor îndurate şi
ce întrebări inutile va trebui să-i mai pună.
— Levi Matei? întrebă cu glas răguşit bolnavul şi
închise ochii.
— Da, Levi Matei, auzi el glasul metalic, chinuitor.
— Dar ce spuneai tu mulţimii din piaţă despre
templu?
Glasul acesta, ce străpungea parcă tâmpla lui
Pilat, era negrăit de chinuitor; şi acest glas rostea:
— Eu, hegemon, spuneam că se va prăbuşi
templul credinţei vechi şi se va înălţa un nou templu
— al adevărului. Am vorbit aşa, ca să fie mai pe
înţelesul oamenilor.
— Pentru ce, vagabondule, ai tulburat în piaţă
minţile oamenilor cu vorbele tale, povestind despre
un adevăr de care n-ai habar? Ce este adevărul?
Vorbind, procuratorul gândea: „O, zei! Îi iau un
interogatoriu fără rost… Mintea nu mă mai ajută
deloc…” Şi din nou i se năzări o cupă cu licoare
întunecată. „Otravă, vreau otravă…”
Auzi iar glasul acela:
— Adevărul e, în primul rând, că te doare capul, şi
te doare atât de tare, încât te gândeşti cu laşitate săţi
curmi zilele. Nu numai că nu eşti în stare să
vorbeşti cu mine, dar îţi e greu chiar să mă şi
priveşti. Iar acum, fără să vreau, sunt călăul tău,
ceea ce mă mâhneşte. Nu te poţi gândi la nimic şi
doreşti doar să vină câinele tău, singura vietate,
pesemne, de care eşti legat. Dar chinurile tale se vor
sfârşi de îndată, are să-ţi treacă durerea de cap.
Secretarul holbă ochii, aţintindu-i asupra
arestatului, şi se opri din scris.
Pilat îl fixă cu o privire chinuitoare pe arestat şi
descoperi că soarele se înălţase destul de sus,
deasupra hipodromului, că o rază pătrunsese sub
colonadă şi se strecura acum spre sandalele scâlciate
ale lui Yeshua, care se ferea de soare.
Procuratorul se ridică din jilţ, îşi strânse capul în
mâini, şi pe faţa lui gălbuie, bărbierită, se întipări
groaza. În clipa următoare, izbuti să se stăpânească
printr-un efort al voinţei şi se lăsă din nou în jilţ.
În timpul acesta, arestatul nu contenea să
vorbească, dar secretarul nu mai nota nimic, ci,
stând, cu gâtul întins, ca un gânsac, se străduia să
nu piardă nici un cuvânt.
— Iată, durerea a pierit, urmă arestatul, uitânduse
cu adâncă bunăvoinţă la Pilat, şi sunt tare
bucuros. Te-aş sfătui, hegemon, să părăseşti pentru
o vreme palatul şi să te plimbi pe jos, undeva prin
împrejurimi, chiar şi prin grădinile de pe Golgota.
Furtuna se va dezlănţui… (Yeshua se întoarse spre
soare, îşi îngustă ochii)… mai târziu, spre seară. O
plimbare ţi-ar fi de mare folos, şi eu te-aş însoţi cu
plăcere. Mi-au trecut prin minte unele gânduri noi,
care, cred, ar putea să-ţi pară vrednice de luareaminte;
ţi le-aş împărtăşi cu plăcere, cu atât mai
mult, cu cât pari un om foarte înţelept. (Secretarul se
făcu palid ca moartea şi lăsă să-i scape sulul pe
podea.) Din nefericire, eşti prea închis în tine, urmă
arestatul, pe care nimeni nu-l întrerupea, şi ai
pierdut cu desăvârşire încrederea în oameni. Că doar
nu-i îngăduit, recunoaşte, să-ţi dăruieşti toată
dragostea de care eşti în stare unui câine. Săracă ţi-e
viaţa, hegemon, şi, spunând aceasta, Yeshua îşi
îngădui să zâmbească.
Secretarului nu-i venea să-şi creadă urechilor.
Dar era nevoit s-o facă. Se strădui deci să-şi
imagineze ce formă capricioasă anume va îmbrăca
mânia procuratorului, impulsiv din fire, la auzul
acestei nemaipomenite obrăznicii. Dar nu izbuti să-şi
imagineze asta, cu toate că-l cunoştea bine pe
procurator.
Atunci răsună glasul spart, răguşit, al
procuratorului, care porunci pe latineşte:
— Dezlegaţi-i mâinile.
Un legionar din escortă îşi lovi lancea de pământ,
o trecu altuia, se apropie şi desfăcu frânghiile
arestatului. Secretarul ridică sulul de jos, hotărât să
nu noteze deocamdată nimic şi să nu se mire de
nimic.
— Recunoşti, întrebă Pilat încet, în elină, că eşti
un mare vraci?
— Nu, procuratorule, nu sunt vraci, răspunse
arestatul, frecându-şi cu desfătare încheietura
stacojie, umflată şi amorţită a mâinii.
Cu o căutătură aspră, zvârlită pe sub sprâncene,
Pilat îl sfredelea pe arestat, iar ochii lui nu mai erau
acum tulburi, în ei apăruseră bine cunoscutele
scăpărări.
— Nu te-am întrebat, zise procuratorul, cunoşti
cumva şi limba latină?
— Da, o cunosc, răspunse arestatul.
Obrajii gălbui ai lui Pilat se îmbujorară; întrebă pe
latineşte:
— Cum de ţi-ai dat seama că am vrut să-mi strig
câinele?
— Foarte simplu, răspunse arestatul, tot în
latineşte. Îţi plimbai mâna (arestatul repetă gestul lui
Pilat), ca şi cum ai fi vrut să mângâi un câine, iar
buzele tale…
— Da, încuviinţă Pilat.
Urmă o clipă de tăcere. Apoi Pilat îl întrebă în
elină:
— Aşadar, eşti vraci?
— Nu, nu, răspunse cu vioiciune arestatul. Credemă,
nu sunt vraci.
— Bine, dacă vrei ca asta să rămână o taină, fie.
Nu are o legătură nemijlocită cu cazul tău. Afirmi,
deci, că n-ai îndemnat oamenii la dărâmarea… sau
incendierea, sau distrugerea pe altă cale a templului?
— Nu am îndemnat pe nimeni, hegemon, repet, la
astfel de fapte. Par eu un om slab de minte?
— E adevărat, nu pari un om slab de minte,
răspunse încet procuratorul, cu un zâmbet, dar un
zâmbet înfricoşător. Jură atunci că aşa ceva nu s-a
întâmplat.
— Pe ce vrei să-ţi jur? întrebă, înviorându-se
vădit, omul cu mâinile dezlegate.
— Chiar şi pe viaţa ta, îi ceru procuratorul, şi e
tocmai momentul să juri pe viaţa ta, deoarece, află de
la mine, ea atârnă de un fir de păr.
— Nu crezi, cumva, hegemon, că tu ai atârnat-o?
îl întrebă arestatul. Dacă o crezi, te înşeli amarnic.
Pilat tresări şi-i răspunse printre dinţi:
— Pot să tai firul acesta.
— Şi în privinţa asta te înşeli, îl contrazise
arestatul, cu un zâmbet senin, ducându-şi mâna
pavăză la ochi, spre a se feri de lumina soarelui.
Recunoşti că nu poate să-l taie decât cel care a
atârnat viaţa mea de acest fir?
— Da, da, rosti, zâmbind, Pilat, acum nu mă
îndoiesc defel că tot soiul de gură-cască din
Yerushalayim s-au ţinut după tine, pas cu pas. N-am
habar de cel ce ţi-a atârnat limba în gură, dar e bine
atârnată. Ia spune, e adevărat că ai intrat în
Yerushalayim prin Poarta Susa, călare pe un asin,
însoţit de gloata care te aclama ca pe un proroc?
Spunând aceasta, procuratorul făcu un gest spre
sulul de pergament.
Arestatul îl privi cu nedumerire.
— Nici măcar nu am asin, hegemon, zise el. Am
intrat în Yerushalayim într-adevăr prin Poarta Susa,
dar pe jos, însoţit doar de Levi Matei, şi nimeni nu a
strigat nimic, deoarece nimeni nu mă cunoştea
atunci la Yerushalayim.
— Dar tu îi cunoşti cumva, urmă Pilat, cu ochii
ţintă la Yeshua, pe Dismas, Hestas şi pe Baraba?
— Nu-i cunosc pe aceşti oameni buni, răspunse
arestatul.
— Spui adevărul?
— Adevărul.
— Şi acum, răspunde, pentru ce tot zici „oameni
buni”? Le spui tuturor aşa?
— Tuturor, încuviinţă arestatul, oameni răi nu
sunt pe lume.
— Pentru prima oară aud una ca asta, zâmbi
ironic Pilat. Dar poate că nu cunosc destul viaţa!…
Nu e nevoie să notezi mai departe, se întoarse el spre
secretar, deşi acesta nu mai nota nimic, şi urmă,
adresându-se din nou arestatului: Ai citit despre asta
în vreo carte elinească?
— Nu, cu mintea mea am ajuns să cuget astfel.
— Şi propovăduieşti lucrul ăsta?
— Da.
— Şi centurionul Marcus, de pildă, poreclit
Moartea-Şobolanilor, cum e după părerea ta, bun?
— Da, răspunse arestatul, e bun; însă, ce-i drept,
e un nefericit. De când oamenii buni l-au sluţit, a
devenit aspru şi crud. Ar merita să se ştie cine l-a
schilodit.
— Îţi spun eu, bucuros, îi răspunse Pilat, fiindcă
am fost de faţă. Oamenii buni se năpusteau asupra
lui, ca nişte câini asupra ursului. Germanii îl
apucaseră de gât, de mâini şi de picioare. Manipul-ul
de infanterie căzuse în încercuire, şi, dacă din flanc
nu ar fi pătruns un escadron de cavalerie, pe care îl
comandam eu, tu, filozofule, nu ai mai fi avut ocazia
să stai de vorbă cu Moartea-Şobolanilor. Acestea s-au
petrecut în bătălia de la Idistaviso, în Valea
Fecioarelor.
— Dacă aş fi putut sta de vorbă cu el, zise deodată
visător arestatul, sunt convins că s-ar fi schimbat
mult.
— Presupun, se grăbi să riposteze Pilat, că nu i-ar
fi făcut plăcere legatului legiunii, dacă ai fi încercat
să vorbeşti cu vreunul din ofiţerii sau soldaţii săi. De
altfel, asta nici nu se va întâmpla, spre norocul
tuturor, şi cel dintâi care va avea grijă de lucrul
acesta voi fi eu.
În clipa aceea, sub colonadă, veni în zbor ca o
săgeată o rândunică; descrise un cerc sub plafonul
aurit, coborî mai jos, gata-gata să atingă cu aripa-i
ascuţită chipul statuii de bronz dintr-o firidă şi
dispăru apoi după capitelul unei coloane. Plănuise,
poate, să-şi facă acolo cuibul.
Cât ţinu zborul rândunicii, în capul
procuratorului, acum
limpede şi uşor, se închegă
următoarea formulă: interogându-l cu de-amănuntul
pe filozoful vagabond Yeshua, poreclit Ha-Nozri,
hegemonul nu a găsit elementele constitutive ale unei
infracţiuni, şi, mai ales, nu a constatat nici o legătură
între faptele lui Yeshua şi tulburările ce avuseseră loc
cu puţin înainte de Yerushalayim. Filozoful vagabond
s-a dovedit a fi un alienat mintal şi, drept urmare a
acestei constatări, procuratorul nu confirmă sentinţa
de moarte a lui Ha-Nozri, dată de Micul Sinedriu.
Având în vedere că vorbele utopice, scornite de
mintea tulburată a lui Ha-Nozri, ar putea să provoace
tulburări la Yerushalayim, procuratorul îl va exila pe
Yeshua din Yerushalayim şi-l va închide în Cezareea,
pe ţărmul Mării Mediterane; cu alte cuvinte, chiar
acolo unde se află reşedinţa procuratorului.
Rămânea doar să dicteze secretarului hotărârea
luată.
Aripile rândunicii fâlfâiră chiar deasupra capului
hegemonului, pasărea zvâcni spre bazinul havuzului
şi zbură de sub colonadă în grădină. Procuratorul
ridică ochii şi, aţintindu-i asupra arestatului, zări
lângă acesta o trâmbă de colb aprinzându-se parcă şi
strălucind în soare.
— Asta e totul în legătură cu el? îl întrebă Pilat pe
secretar.
— Din păcate, nu, declară pe neaşteptate
secretarul, întinzându-i lui Pilat un alt pergament.
— Ce mai e? se încruntă procuratorul.
După ce citi pergamentul, se schimbă şi mai tare
la faţă. Pesemne un val de sânge negru îi năvăli în
obraz şi de-a lungul gâtului, sau poate alta fu pricina
că pielea lui îşi pierdu nuanţa gălbuie, bătând acum
în cafeniu, iar ochii i se afundară parcă în orbite.
Probabil că tot sângele o fi fost de vină, sângele
care-i năvălise în cap şi-i pulsa în tâmple, fapt este că
procuratorului i se tulbură vederea. I se năzări
deodată că vede cum capul arestatului începe să
plutească şi apoi se face nevăzut, iar în locul lui
apare un altul, pleşuv, cu o cunună de aur, cu zimţi
rari; pe frunte avea o rană rotundă, deschisă, unsă
cu alifie. O gură ştirbă, căzută, cu buza de jos
atârnându-i capricioasă. Lui Pilat i se năzări deodată
că nu mai vede coloanele trandafirii ale balconului,
că acoperişurile depărtate ale Yerushalayimului au
dispărut, că totul s-a cufundat în desişul verde al
grădinilor. Ceva straniu se întâmpla şi cu auzul lui:
se făcea, ca şi când undeva, departe, răsună încet şi
ameninţător trâmbiţele şi se aude limpede o voce
nazală, însăilând trufaş cuvintele: „Legea cu privire la
lezmajestate…”
Gândurile porniră să zboare, scurte, fără şir,
neobişnuite. „Sunt pierdut!…” Apoi: „Suntem
pierduţi!…” Şi un altul, cu totul absurd, printre ele,
despre nu se ştie ce nemurire, şi nemurirea aceasta îi
trezi un simţământ de jale insuportabilă.
Pilat se încorda tot, alungă vedenia, îşi întoarse
privirea spre balcon, şi din nou ochii lui întâlniră
ochii omului arestat.
— Ascultă, Ha-Nozri, vorbi procuratorul, uitânduse
cam ciudat la Yeshua — chipul procuratorului era
ameninţător, dar în ochi i se cuibărise neliniştea —,
ai vorbit cândva despre marele cezar? Răspunde! Ai
vorbit?… Sau… nu… ai vorbit?
Pilat lungi cuvântul „nu” ceva mai mult decât se
cuvine în timpul unei judecăţi şi, în privirea
îndreptată spre Yeshua, îi trimise acestuia un gând,
pe care ar fi vrut parcă să i-l sugereze.
— E uşor şi plăcut să spui adevărul, observă
arestatul.
— Nu am nevoie să ştiu, ripostă Pilat cu glas
înăbuşit, plin de ură, dacă îţi este plăcut sau
neplăcut să spui adevărul. Dar va trebui să-l
mărturiseşti. Cântăreşte-ţi însă fiecare cuvânt, altfel
te aşteaptă moartea. O moarte nu numai de
neînlăturat, dar şi chinuitoare.
Nimeni nu ştia ce se petrecuse cu procuratorul
Iudeii: el îşi îngădui să ridice mâna, apărându-se
parcă de o rază de soare şi, ţinând-o aşa ca pe un
scut, să-i trimită arestatului o privire care dădea de
înţeles ceva.
— Aşadar, răspunde, urmă el, îl cunoşti pe un
oarecare Iuda din Kiriat şi ce anume i-ai vorbit, dacă
i-ai vorbit, despre cezar?
— Lucrurile s-au petrecut aşa, începu să
povestească, bucuros, arestatul; alaltăieri seara,
lângă templu, am făcut cunoştinţă cu un tânăr, care
mi-a zis că este din oraşul Kiriat şi că îl cheamă Iuda.
M-a poftit la el acasă, în Oraşul de Jos, şi m-a
ospătat…
— E om bun? întrebă Pilat, şi o lucire diabolică îi
fulgeră în ochi.
— Foarte bun, şi un om care vrea să ştie tot,
încuviinţă arestatul; era tare curios să-mi cunoască
ideile, s-a arătat cât se poate de primitor…
— A aprins făcliile… strecură printre dinţi, în
tonul lui Yeshua, Pilat, şi ochii îi scânteiară.
— Chiar aşa, urmă Yeshua, mirându-se oarecum
cât de bine informat era procuratorul; m-a rugat să-i
spun ce gândesc despre stăpânire. ÎI interesa nespus.
— Şi ce ai răspuns? întrebă Pilat. Vrei să zici,
poate, că ai uitat ce i-ai spus atunci? Şi în tonul
procuratorului nu se mai desluşea nici o speranţă.
— Printre altele, i-am spus, mărturisi arestatul, că
orice stăpânire e o silnicie, o asuprire a omului şi că
va veni ziua când nu va mai fi nici stăpânirea
cezarilor, nici o altfel de stăpânire. Omul va păşi în
împărăţia adevărului şi a dreptăţii, unde nu va mai fi
trebuinţă de stăpânirea nimănui.
— Mai departe!
— Mai departe nu a mai fost nimic, preciză
arestatul; în casă s-au năpustit nişte oameni, care mau
legat şi m-au dus la închisoare.
Străduindu-se să nu-i scape nici o vorbă,
secretarul înşira repede cuvintele pe pergament.
— N-a fost, nu este şi nu va fi niciodată pe faţa
pământului o stăpânire mai măreaţă şi mai minunată
pentru oameni ca aceea a împăratului Tiberiu! Glasul
frânt, bolnav, al lui Pilat se amplifică. Procuratorul se
uita nu se ştie de ce cu ură la secretar şi la escortă.
Şi nu tu, criminal smintit, eşti cel chemat să-ţi spui
părerea în această privinţă. Scoateţi escorta din
balcon! zbieră deodată Pilat şi, întorcându-se spre
secretar, adăugă: Lasă-mă între patru ochi cu
criminalul, e vorba de un proces politic!
Soldaţii din escortă îşi ridicară lăncile şi, bocănind
ritmic cu potcoavele încălţărilor, ieşiră din balcon în
grădină, urmaţi de secretar.
Un timp, doar cântecul apei din havuz tulbură
tăcerea de sub colonadă. Pilat privea cum pe
deasupra ţevii subţiri din havuz apa se umflă treptat
formând un fel de tipsie, cum se destramă marginile
acestei tipsii, cum cade apa în şuviţe.
Cel dintâi vorbi arestatul.
— Faptul că am stat de vorbă cu tânărul acela din
Kiriat pare a fi pricinuit o nenorocire. Presimt,
hegemon, că i se va întâmpla ceva rău şi mi-e tare
milă de el.
— Cred, îi răspunse procuratorul cu un zâmbet
ironic, ciudat, că mai este pe lumea asta cineva, de
care ar trebui să-ţi fie milă mai mult decât de Iuda
din Kiriat, şi care va avea o soartă cu mult mai rea
decât Iuda!… Aşadar, Marcus-Moartea-Şobolanilor,
călău din convingere şi cu sânge rece, oamenii care,
după cum văd — procuratorul făcu un gest spre
chipul maltratat al lui Yeshua —, te-au bătut pentru
predicile tale, tâlharii Dismas şi Hestas, care
împreună cu complicii lor au omorât patru soldaţi, şi,
în sfârşit, Iuda, trădătorul acela mârşav — sunt cu
toţii oameni buni, după tine?
— Da, urmă răspunsul.
— Şi va veni împărăţia adevărului?
— Va veni, hegemon, întări cu convingere Yeshua.
— Nu va veni niciodată! zbieră pe neaşteptate
Pilat, cu un glas atât de înspăimântător, încât
Yeshua se dădu înapoi. Tot aşa, cu mulţi ani în
urmă, Pilat strigase călăreţilor săi în Valea
Fecioarelor: „Spintecă-i! Taie-i! Uriaşul Marcus-
Moartea-Şobolanilor a căzut în mâna duşmanului!”
Procuratorul mai ridică glasul, spart de comenzile
strigate altădată, aşa încât cuvintele să-i fie auzite în
grădină: „Criminal! Criminal! Criminal!” Apoi, cu
vocea scăzută, întrebă: Yeshua Ha-Nozri, tu crezi în
puterea vreunor zei?
— Dumnezeu este unul, răspunse Yeshua, cred în
El.
— Atunci, roagă-te lui! Roagă-te mai cu osârdie!
Deşi… — aici glasul lui Pilat se frânse — asta nu are
să te ajute. Nevastă ai? întrebă apoi Pilat, melancolic,
fără să înţeleagă ce-i cu el.
— Nu, sunt singur, nu am pe nimeni.
— Odios oraş, mormăi pe neaşteptate
procuratorul şi umerii îi tresăriră ca şi când s-ar fi
înfiorat; apoi îşi frecă mâinile, spălându-le parcă:
Dacă ai fi fost înjunghiat înainte de a te fi întâlnit cu
Iuda din Kiriat, chiar că ar fi fost mai bine.
— Ce-ar fi să-mi dai drumul, hegemon? îl rugă pe
neaşteptate arestatul, şi glasul lui avu o nuanţă de
nelinişte. Văd că vor să mă omoare.
O convulsie schimonosi chipul procuratorului
care, îndreptându-şi spre Yeshua ochii injectaţi,
împânziţi de vinişoare roşii, glăsui:
— Socoţi, nefericitule, că un procurator roman ar
da drumul unui om care a vorbit ce-ai vorbit tu? O,
zei! Sau crezi oare că sunt gata să-ţi iau locul? Nu
împărtăşesc ideile tale! Şi, ia aminte ce-ţi spun: dacă
din clipa asta mai scoţi un singur cuvânt, dacă mai
vorbeşti cu cineva, atunci păzeşte-te de mânia mea!
îţi repet: păzeşte-te!
— Hegemon…
— Taci! urlă Pilat, petrecând cu o căutătură
turbată rândunica ce zburase din nou în balcon.
Veniţi încoace! strigă el apoi.
Când secretarul şi escorta se întoarseră la locurile
lor, procuratorul confirmă sentinţa de moarte dată de
adunarea Micului Sinedriu criminalului Yeshua Ha-
Nozri, iar secretarul notă cuvintele lui Pilat.
În clipa următoare, în faţa lui Pilat stătea Marcus-
Moartea-Şobolanilor. Procuratorul îi dădu poruncă
să-l predea pe nelegiuit şefului serviciului secret şi
să-i transmită ordinul ca Yeshua Ha-Nozri să fie
despărţit de ceilalţi condamnaţi, iar gărzii serviciului
secret să i se interzică sub ameninţarea unei pedepse
crunte orice discuţie cu Yeshua şi orice răspuns la
întrebările acestuia.
La un semn al lui Marcus, escorta se strânse în
jurul lui Yeshua şi-l scoase din balcon.
Apoi, dinaintea procuratorului se prezentă un
bărbat de o rară frumuseţe, cu barbă blondă şi pene
de vultur la coif. Pe piept purta podoabe de aur,
reprezentând capete de leu, pe centironul paloşului
plăcuţe tot din aur, iar în picioare avea încălţări cu
talpă triplă, strânse cu şireturi până la genunchi. Pe
umărul stâng îşi aruncase o pelerină purpurie. Era
legatul, comandant al legiunii.
Procuratorul îl întrebă unde se află în acel
moment cohorta sebastiană. Legatul îl înştiinţă că
această cohortă a împresurat piaţa din faţa
hipodromului, unde sentinţa dată nelegiuiţilor va fi
adusă la cunoştinţa poporului.
Atunci, procuratorul porunci legatului să
desemneze din cohorta romană două centurii. Una
din ele, sub comanda lui Marcus, va trebui să-i
escorteze pe condamnaţi, carele cu cele necesare
execuţiei şi pe călăi, în drumul spre Golgota, iar, o
dată ajunsă acolo, să împresoare partea ei de sus.
Cealaltă cohortă trebuia trimisă de îndată pe Golgota,
să procedeze neîntârziat la împresurarea locului. În
acelaşi scop, adică pentru a asigura paza muntelui,
procuratorul îi ceru legatului să expedieze într-acolo
un regiment de cavalerie auxiliar — ala siriană.
Imediat ce legatul părăsi balconul, procuratorul
porunci secretarului să invite la palat pe prezidentul
Sinedriului, pe doi membri ai acestuia, precum şi pe
comandantul gărzii templului din Yerushalayim,
adăugând că roagă să se facă în aşa fel, ca, înainte
de
a ţine sfat cu toţi aceşti oameni, el să poată sta de
vorbă cu prezidentul între patru ochi.
Ordinul procuratorului a fost îndeplinit prompt şi
întocmai; soarele, care pârjolea în acele zile cu o
înverşunare nemaivăzută Yerushalayimul, nu
apucase să ajungă la zenit, când pe terasa de sus a
grădinii, în dreptul celor doi lei din marmură albă ce
străjuiau scara, se întâlniră procuratorul şi Iosif
Caiafa, marele preot al Iudeii, prezidentul ad-interim
al Sinedriului.
În grădină stăruia o tăcere adâncă. Ieşind însă de
sub colonadă pe terasa de sus, scăldată în soare,
terasa unde se înălţau palmieri pe picioare gigantice
de elefant şi de unde ochilor procuratorului li se
deschise întreaga panoramă a odiosului
Yerushalayim, cu punţile lui suspendate, cu cetăţile
şi, mai ales, cu acea stâncă indescriptibilă, durată
din marmură, cu solzi de dragon din aur curat în loc
de acoperiş — templul Yerushalayimului —
procuratorul, cu auzul său fin, surprinse departe,
undeva jos, acolo unde un zid de piatră despărţea
terasele inferioare ale grădinii palatului de piaţa
oraşului, un fel de mârâit înfundat, acoperit în
răstimpuri de nişte vaiete sau strigăte slabe, subţiri.
Procuratorul îşi dădu seama că acolo, în piaţă, se
şi strânsese o mare mulţime de locuitori ai
Yerushalayimului, tulburaţi de ultimele frământări
din oraş, că această mulţime aşteaptă cu nerăbdare
pronunţarea sentinţei şi că de acolo vin şi strigătele
gălăgioşilor vânzători de apă.
Procuratorul începu prin a-l pofti pe marele preot
în balcon, întrucât afară era o arşiţă cumplită; dar
Caiafa se scuză politicos: nu-şi putea îngădui acest
lucru în ajun de sărbătoare. Pilat îşi tufli gluga pe
capul său cu un început de chelie şi intră în subiect.
Discuţia decurse în elină.
Procuratorul îl înştiinţă pe marele preot că a
examinat cazul lui Yeshua Ha-Nozri şi a întărit
sentinţa de condamnare la moarte.
Astfel, la pedeapsa capitală care urma să fie
aplicată în aceeaşi zi, erau condamnaţi trei tâlhari:
Dismas, Hestas, Baraba; iar, în afară de aceştia, şi
numitul Yeshua Ha-Nozri. Primii doi, care aţâţaseră
mulţimea la răscoală împotriva cezarului şi fuseseră
prinşi, în urma unei lupte, de autorităţile romane,
nu-l priveau decât pe procurator, deci, nu intrau în
discuţie. Pe ceilalţi doi, Baraba şi Ha-Nozri, puseseră
mâna autorităţile locale şi-i osândise Sinedriul.
Potrivit legii, potrivit datinii, unuia dintre cei doi
răufăcători trebuia să i se dea drumul în cinstea
marii sărbători a Paştelui, care începea în ziua aceea.
Aşadar, procuratorul vrea să ştie pe care din cei doi
răufăcători intenţionează să-l elibereze Sinedriul. Pe
Baraba, sau pe Ha-Nozri?
Caiafa dădu din cap, vrând să arate că întrebarea
îi este limpede, şi răspunse:
— Sinedriul cere să fie eliberat Baraba.
Procuratorul ştia prea bine că acesta va fi
răspunsul marelui preot, dar ţelul lui era să arate că
un asemenea răspuns îi trezeşte o adâncă uimire.
Ceea ce şi făcu Pilat cu multă iscusinţă. Arcurile
sprâncenelor se săltară pe chipu-i semeţ şi
procuratorul, mirat, îl privi drept în ochi pe marele
preot.
— Mărturisesc, răspunsul acesta m-a uimit, rosti
blând procuratorul; mă tem să nu fie vorba de o
neînţelegere…
Şi Pilat lămuri mai pe larg ce voia să spună.
Autorităţile romane nu atentează câtuşi de puţin la
drepturile autorităţilor locale religioase; marele preot
ştie bine că aşa este. De data aceasta, însă, e
neîndoielnic vorba de o greşeală. Şi îndreptarea
acestei greşeli interesează, de bună seamă,
autorităţile romane.
Într-adevăr, fărădelegile săvârşite de Baraba şi de
Ha-Nozri nu se puteau asemui în ceea ce priveşte
gravitatea lor. Dacă al doilea, un om vădit nebun, se
făcuse vinovat prin vorbele sale lipsite de noimă,
rostite la Yerushalayim şi în alte câteva locuri, primul
purta povara unor fapte mult mai grave. Nu numai
că-şi îngăduise să cheme poporul la răzvrătire, dar, la
încercarea de a fi prins, ucisese pe unul din străjeri.
Baraba este cu mult mai primejdios decât Ha-Nozri.
Ţinând seama de cele arătate, procuratorul îl
roagă pe marele preot să revizuiască hotărârea luată
şi să-l elibereze pe acela dintre cei doi osândiţi care se
dovedeşte a fi mai puţin primejdios; şi acesta este,
fără nici o îndoială, Ha-Nozri. Aşadar?…
Cu glas încet, dar ferm, Caiafa arătă că Sinedriul
a studiat cu luare-aminte faptele celor doi şi aduce
pentru a doua oară la cunoştinţa procuratorului că
intenţionează să-l pună în libertate pe Baraba.
— Cum? Chiar şi după demersul meu? Demersul
făcut de cel a cărui persoană reprezintă puterea
Romei? Mare preot, repetă pentru a treia oară ce ai
rostit.
— Şi pentru a treia oară îţi repet că-l vom pune în
libertate pe Baraba, răspunse încet Caiafa.
Totul se sfârşise şi cei doi nu mai aveau nimic a-şi
spune. Ha-Nozri era pentru totdeauna pierdut, iar
durerile cumplite, necruţătoare, ale procuratorului
nu mai avea cine să le tămăduiască; ele nu aveau
leac, în afară de moarte. Dar un alt gând străfulgera
mintea lui Pilat. Aceeaşi mâhnire inexplicabilă,
aceeaşi întristare adâncă ce-l mai cuprinsese pe când
şezuse în balcon îi străbătea acum întreaga făptură.
Încercă pe loc să şi-o explice şi explicaţia se dovedi
ciudată: avea senzaţia tulbure că, vorbind cu cel
osândit, nu spusese tot ce avea de spus, nu ascultase
tot ce se cuvenea să asculte.
Pilat alungă acest gând, care-şi luă zborul într-o
clipă, aşa cum venise. Îşi luă zborul, dar mâhnirea
rămase la fel de inexplicabilă, căci nu i-o putu,
fireşte, explica un alt gând fugar, ce-i trecuse ca
fulgerul prin minte, ca să se stingă de îndată —
„Nemurirea… a venit nemurirea…” A cui nemurire
venise?
Procuratorul nu înţelese acest lucru; dar gândul la
enigmatica nemurire îl făcu să îngheţe, aşa cum
stătea în bătaia soarelui dogoritor.
— Bine, zise Pilat, aşa să fie.
Întoarse capul şi îşi plimbă privirea în jur, uimit
de schimbările petrecute. Pierise tufa încărcată de
trandafiri înfloriţi, pieriseră chiparoşii ce străjuiau
terasa de sus, şi granatul, şi desişul verde al grădinii,
şi statuia albă ascunsă în desiş. Totul pierise; prin
faţa ochilor săi pluti o învolburare stacojie; în ea se
clătinau lujerele unor plante acvatice, care se urniră
din loc cătând cine ştie încotro, iar, împreună cu ele,
se urni şi Pilat. Acum îl stăpânea, arzându-l şi
înăbuşindu-l, cea mai groaznică dintre mânii —
mânia neputinţei.
— Mă înăbuş, rosti Pilat, mă înăbuş!
Cu mâna rece, jilavă, îşi smuci paftaua de la
gulerul mantiei, şi aceasta căzu pe nisip.
— Astăzi e zăpuşeală, undeva s-a dezlănţuit
furtuna, observă Caiafa, privind întruna chipul
congestionat al procuratorului şi prevăzând toate
chinurile ce-l mai aşteaptă. „O, ce cumplită e luna
Nisan în anul acesta!”
— Nu, zise Pilat, nu zăpuşeala e de vină, mă
înăbuşă aerul pe care-l respir împreună cu tine,
Caiafa, şi, îngustându-şi ochii, Pilat adăugă cu un
zâmbet: Ia seama, mare preot!
Ochii negri ai marelui preot scăpărară — şi cu
nimic mai prejos decât o făcuse Pilat puţin înainte —
el aşternu pe chipul său o expresie de adâncă uimire.
— Ce mi-e dat să aud, procuratorule? răspunse
mândru şi calm Caiafa. Mă ameninţi după sentinţa
dată de Sinedriu, întărită de tine însuţi? Oare e cu
putinţă? Ne-am obişnuit ca procuratorul roman să-şi
măsoare vorbele înainte de a le rosti. De nu ne-ar
auzi careva, hegemon!
Pilat îşi aţinti ochii stinşi spre marele preot şi,
rânjind, îşi stoarse un zâmbet.
— Ce spui, mare preot! Cine ar putea să ne audă
aici, în clipa asta? Semăn eu oare cu băieţandrul care
astăzi va fi executat? Mă crezi copil, Caiafa? Ştiu ce
spun şi unde spun. În jurul grădinii e un cordon de
soldaţi, în jurul palatului alt cordon; nici un şoarece
n-ar putea pătrunde aici! Dar nu numai un şoarece,
n-ar putea pătrunde nici ăla, cum îi zice… din Kiriat.
Fiindcă veni vorba, îl cunoşti, mare preot? Da… De-ar
fi pătruns aici unul ca el, s-ar fi căit nespus, de asta
cred că nu te îndoieşti o clipă? Şi să ştii, mare preot,
de azi înainte n-ai să-ţi mai afli liniştea! Nici tu, nici
poporul tău — şi Pilat arătă cu mâna departe, spre
dreapta, acolo unde sus de tot, în înalturi, se profila
templul cuprins de învăpăierile soarelui — ţi-o spun
eu, Pilat din Pont, călăreţul cu Lancea de Aur!
— Ştiu, ştiu, răspunse neînfricat Caiafa, cel cu
barba neagră şi ochii îi scăpărară. Înălţă mâna spre
cer şi urmă: Ştie poporul iudeu că-l urăşti de moarte,
şi multe suferinţe ai să-i aduci, dar n-ai să-l poţi
pierde! Dumnezeu o să-l apere. O să ne audă, o să
audă cezarul atotputernic şi o să ne ferească de
cumplitul Pilat.
— O, nu! strigă Pilat şi, după fiecare cuvânt rostit,
se simţea tot mai uşurat: nu trebuia să se mai
prefacă, nu era nevoie să-şi măsoare vorbele. Prea teai
plâns de mine cezarului, şi acum e rândul meu,
Caiafa! Acum are să zboare vestea, dar n-am să i-o
trimit guvernatorului în Antiohia, şi nici la Roma, ci,
de-a dreptul la Capri, însuşi împăratului, ca să afle
că voi, la Yerushalayim, îi scăpaţi de la moarte pe
răzvrătiţii notorii. Şi potolesc eu setea
Yerushalayimului, dar nu cu apă din eleşteul lui
Solomon, cum am vrut atunci spre binele vostru, nu,
nu cu apă! Adu-ţi aminte cum a trebuit să scot de pe
pereţi scuturile cu însemnele împăratului, să mut
oştile de pe un loc pe altul şi, vezi bine, a trebuit să
vin, să văd cu ochii mei ce se petrece la voi! Ţine
minte ce-ţi spun, mare preot, ai să vezi aici, la
Yerushalayim, multe cohorte, da, multe! Sub zidurile
oraşului va veni toată Legiunea Fulminanta, va veni
călărimea arabă; atunci o să auzi tu plânset amar şi
gemete şi atunci o să-ţi aminteşti de Baraba cel
salvat şi ai să regreţi că ai trimis la moarte pe
filozoful cu paşnica lui predică!
Chipul marelui preot se acoperi de pete roşii, ochii
îi ardeau. Zâmbi, ca şi procuratorul, rânjindu-şi
dinţii, şi răspunse:
— Crezi, oare, procuratorule, ceea ce spui în clipa
asta? Nu, nu crezi! Nu pace, o, nu, ne-a adus la
Yerushalayim ademenitorul poporului, şi tu,
călăreţule, o înţelegi perfect. Ai vrut să-l laşi slobod,
ca să răzvrătească mulţimea, să profaneze credinţa şi
să îngenuncheze poporul iudeu sub săbiile romanilor!
Dar eu, mare preot al iudeilor, cât voi trăi pe lume,
nu voi îngădui să fie pângărită credinţa şi voi apăra
poporul! Auzi, Pilat? Zicând aceasta, Caiafa ridică
mâna ameninţător: Ascultă, procuratorule!
Caiafa tăcu, şi procuratorului i se păru din nou că
aude vuietul mării rostogolindu-se până la zidurile
grădinii lui Irod cel Mare. Venind de jos, vuietul se
ridica până la picioarele, până la faţa procuratorului;
în spatele lui, dincolo de aripile palatului, răsuna
glasul alarmat al trâmbiţelor, scrâşnetul greu al
sutelor de picioare, zăngănit de arme. Procuratorul îşi
dădu seama că infanteria romană pornise conform
ordinului său şi se îndrepta spre locul unde avea să
se desfăşoare parada, înfricoşătoare pentru răsculaţi
şi tâlhari, din preajma execuţiei.
— Auzi, procuratorule? repetă încet marele preot.
Ai să-mi spui oare — aici marele preot ridică
amândouă mâinile, şi gluga întunecată îi căzu de pe
cap — că toate acestea le-a stârnit jalnicul tâlhar
Baraba?
Cu dosul palmei, procuratorul îşi şterse fruntea
umedă şi rece, privi în pământ, apoi, scrutând cerul
printre gene, văzu discul de foc al soarelui aproape
deasupra creştetului său, iar umbra lui Caiafa,
strânsă, chircită, la coada unuia dintre lei; şi spuse
încet şi nepăsător:
— Se apropie de amiază. Ne-am luat cu vorba, dar
trebuie să continuăm.
Cerându-şi scuze marelui preot în cuvintele cele
mai alese, Pilat îl pofti să aştepte pe o bancă, la
umbra magnoliei, până ce va chema persoanele
menite să ia parte la o ultimă şi scurtă consfătuire, şi
va mai da un ordin relativ la execuţie.
Caiafa se înclină politicos, ducându-şi mâna la
inimă, şi rămase în grădină, iar Pilat se întoarse în
balcon. Acolo îi ordonă secretarului ce-l aştepta să-i
poftească în grădină pe legatul legiunii, pe tribunul
cohortei, pe cei doi membri ai Sinedriului, precum şi
pe şeful gărzii templului, care tocmai stăteau în
aşteptare pe terasa de jos a grădinii, într-un chioşc
rotund cu havuz. Adăugând că nu va întârzia să se
alăture celor din grădină, Pilat se retrase în palat.
În timp ce secretarul îi chema pe cei ce urmau să
ia parte la sfat, într-o încăpere cu storuri negre trase,
cufundată în penumbră, procuratorul se întâlni cu
un bărbat al cărui chip era pe jumătate ascuns în
glugă, deşi razele soarelui, neputând să pătrundă
înăuntru, nu aveau cum să-l supere. Întrevederea a
fost foarte scurtă. Procuratorul schimbă cu dânsul în
şoaptă doar câteva cuvinte, după care acesta se
retrase, iar Pilat, traversând colonada, ieşi în grădină.
Acolo, în prezenţa tuturor celor pe care dorise să-i
vadă, procuratorul declară solemn şi rece că
încuviinţează osândirea la moarte a lui Yeshua Ha-
Nozri, informându-se totodată, oficial, la membrii
Sinedriului, căruia dintre răufăcători doresc ei să i se
cruţe viaţa. Auzind numele lui Baraba, procuratorul
zise:
— Foarte bine! apoi porunci secretarului să
consemneze de îndată aceasta în protocol, strânse în
pumn paftaua pe care i-o ridicase din nisip secretarul
şi rosti solemn: E timpul!
Porniră cu toţii în jos, pe treptele scării largi de
marmură, străjuită de doi pereţi de trandafiri ce
răspândeau un parfum ameţitor, coborând mereu
mai jos spre zidul palatului, spre poarta ce dădea
într-o piaţă largă, pietruită, la capătul căreia, de
cealaltă parte, se înălţau coloanele şi statuile din
arenele Yerushalayimului.
De cum ieşiră din grădină în piaţă şi se urcară pe
podiumul înalt şi spaţios de piatră ce domina piaţa,
Pilat, privind în jur printre gene, se lămuri asupra
situaţiei.
Drumul pe care-l străbătuse cu câteva clipe mai
înainte, adică drumul de la zidul palatului până la
podium, era pustiu; în schimb, piaţa din faţa sa
Iuda din Kiriat, zis Alex, nici nu stie ca zilele sale de sclavie sunt numarate…
Еу скриям кэ ай девенит инадекват. Путяй сэ дай ун линк, ын скимб ту дин сайтул луй Мокану фачь найба штие че.
Еу префер сэ читеск ын ориӂинал, апропо.
Tu in original? Ha-ha-ha
Ce limbi cunosti, bre? In afara de limba sclaviei?
Ieri erai gata sa citesiti in original din ceha!!! Nu te facede rusine, pentru caputi a prostie!!!
Alex, bunule Iunda din Kiriath, prostia ta te da de gol. Nu uita ca Afranius, te va gasi in gradinile Ierushalaimului si vei avea sa dai un raspuns… Nu suport sinuciderile…
Iuda din Kiriath…
Васэзикэ пентру тине руса е лимба склавией, яр ӂермана / енглеза – ну. Комедиос май ешть.
Ticalosul minte de ingheata apele… De cand, bre, Jaroslav Hasek a scris in rusa??? Eu, in locul tau as fugi de rusine. Ca o lipitoare a lui Duremar!
Un prizarirt ca Alex scrie cu grafie chirilca, pentru asi demonstra prostia endematica. Pe cand pana si Kazahstanul va trece in acest an in grafie latina. Pupincurismul rusesc este jalnic…
Prostia putinista rage de prostie. Nici curatarea grajdurilor lui Äugeus nu o poate ajuta. Prostia putinista cauta, in disperare, un auditoriu care sa o asculte, dar nu gaseste. Si, atunci, se screme si sa agita. Dar auditoriu… iok. Si logica … iok. Ii ramane sa se scarpine in vintre si sa-si umfle bojocii. ….
Пе мине ничодатэ ну м-а интересат чехул чела ку солдатул сэу. Ел е префератул тэу, ну ал меу.
Тряба казахилор ку алфабетул пе каре-л преферэ. Мь-е ын кот.
Апропо, ам ынцелес кэ е де ажунс сэ везь ун рынд скрис ку литере кириличе ши ынчепь а фаче спуме. Аша еуропян май ешть! Скриям еу кэ ешть ун “ватник”, ун болшевик ынторс пе дос.
Bre, Alex, e chiar atat de erotic sa te scarpini in vintre?
Prostavanul cazacesc din Transnistria, care nu este luat in vedere de comunitatea internationala, alex, se scarpina ruseste in vintre si grohaieste ca un godac tarcat. Groh-groh. Scriu in “porceste” cu grafie porceasca. Groh-groh. Sunt un rahat pe bats. Pute de la mine a gogina, dar trebuie sa indur…
Mda. Este chiar greu sa intelegi ca ai comunicat trei luni cu o putoare iesita din costereata…
Титус, ту ешть ун типик “интелигент” басарабян.
Апарент ок ла супрафацэ, дар ынэунтру е маре жале. Ну ешть таре департе де Киртоакэ, спре екземплу.
Ahalfabetul Alex, jalnicul, care linge permanent curul lui Ussatii, este jalnic. Plange de prostie si dobitocie. Este gata sa-i pupe membrele posterioare ale lui Chirtoaca, profitand de faptul ca e un sclav ordinar, menit sa-si incovoaie colana cervicala in fata Stapanului putinist…
Ahalfabetul Alex, jalnicul, care linge permanent curul lui Ussatii, este jalnic. Plange de prostie si dobitocie. Este gata sa-i pupe membrele posterioare ale lui Chiric, profitand de faptul ca e un sclav ordinar, menit sa-si incovoaie colana cervicala in fata Stapanului putinist…
Mda, Alex, sclavul, nu are a mai spune nimic!