DE CE NU MOR BABELE ÎN MOLDOVA?

Când eram mic aveam o nedumerire oarecum neobișnuită pentru un copil. Eu nu înțelegeam de ce nu dispar odată babele din sat. Nedumerirea mea creștea pe măsură ce treceau anii – babele din sat mureau una câte una, iar numărul lor nu se micșora. Nu țin minte să fi avut vreun resentiment pentru ființele plăpânde, cuminți, cu broboada trasă pe ochii proptiți în pământ. Îmi păreau simpatice chiar pentru faptul că atunci când le tăia calea vreun bărbat, se opreau din mers, se plecau un pic din spate, în semn de respect și îl salutau cu voce supusă. Eu nu aveam bunici și îi invidiam pe semenii mei, de aceiași vârstă, care se lăudau cu acadele din băsmăluța „fermecată” a mamei Tudora lu’ Rădeanu, iar în lungile nopți de iarnă, lângă sobă, visam că va veni o zi când voi merge cu pas marțial prin sat și mama Paraschiva lu’ Vraghi mă va saluta înainte ca eu să deschid gura, așa cum le spunea „Bună ziua” altor băieți mai mari ca mine, care odată scăpați de armată, brusc treceau în categoria bărbaților demni de respectul tuturor babelor din sat.

Cu toate astea, dorința mea ca babele să dispară din peisajul rustic al copilăriei mele, nu slăbea nici măcar atunci când o vedeam pe mama Mărița lu’ Bostănică bocindu-și bărbatul mort pe front. Mama Mărița, era vecina familiei noastre de „fonțonari”, cu trei aguţi în bătătura casei acoperită cu stuf, cu prispă de lut și brâie trase cu smoală, în care își crescuse cei doi feciori. Trăia în aceiași curte cu mezinul. Porăia toată ziua cu tot felul de trebi în jurul casei. Își muștruluia nepoțelele și își strunea, cel puțin, odată pe zi nora. O dată la două, trei luni mama Mărița oferea pentru vecini câte un spectacol pe care visez să-l pun vreo dată pe hârtie: se întâmpla de obicei seara, dânsa bea de una sigură un ulcior de vin, mai apoi își smulgea broboada de pe cap lăsând părul sur sa-i cadă pe umeri, se prăbușea pe prispă, se apuca cu mâna osoasă de frunte și scotea un „offff…” prelung, care servea drept semnal de început pentru cea mai dramatică narațiune pe care am auzit-o vreodată.

Au trecut mulți ani. S-au schimbat multe lucruri de atunci: a secat fântâna lu’ Lupoaica, s-o ponorât dealul lu’ Prepeliță, s-o înfundat râpa lu’ Chiminga, dar babele din sat trăiesc. Sunt îmbrăcate în aceleași bundițe roase, merg tot așa cătinel cu „coghilița” pe spate, se sprijină în același băț de vișin ca acum 40 de ani și doar ochii…, ochii lor parcă îmi amintesc de niște fetișcane zvăpăiate în minijupe, care săreau cu nerușinare din brațele lui Vasile Fusa, călare pe „Java” lui Costică Luchian. Oacheșele alea au dispărut toate sau, cel puțin, nici una dintre fetele din sat nu mai seamănă cu ele, iar babele trăiesc și neamul lor dăinuie peste ani în ciuda tuturor transformărilor sociale, modei postmoderniste și progresului științific.

În perioada „perestroikăi gorbacioviste” triam o stare de fericire atotcuprinzătoare. Aveam certitudinea că în cinci, zece ani vor dispărea pentru totdeauna secretarii de partid – cazoni și țâfnoși; liderii comsomoliști – servili „ la raikom” și îmbățoșați printre muritori; președinții de colhoz – autoritari și hoți; brigadierii – proști și fuduli; „nacealnicii” din „Moldcoop” și „Obșepit”- unsuroși și plin de sine; milițienii, procurorii sovietici și judecătorii „norodnici” și, în sfârșit, am fost sigur că vor dispărea ireversibil dumnezeii religiei leniniste de la Comitetul Central.

Mai târziu, în anii 90, au apărut ca din senin proxeneți, „rakeți”, „valiutcici”, brigăzi, „krâșe”, „avtarități” criminale, „biznesmăni” în sacouri bordo, „kileri”, „vorî v zakone” – noua protipendadă părea un roi de paraziți de-o zi, iar dezmățul lor – o derută istorică de moment. Credeam că va fi suficient să facem o dezinfectare superficială și vor dispărea ca himerele de coșmar a unui vis de noapte.

Au trecut peste douăzeci de ani. Totul în jurul nostru se schimbă cu o accelerație halucinantă. Mijloacele de comunicare pe internet și telefonia mobilă au devenit obișnuite și accesibile tuturor, de la o banală reparație de locuință și până la legile adoptate de Parlament, toate sunt europene. Moldovenii scuipă, deja, coji de răsărită pe Broadway, pe Champs-Elysees, în prejma Palatului Buckingham și discută între ei bârfele din sat, de la mii de kilometri, pe odnoklasniki.ru. Chișinăul seamănă tot mai mult cu un terci dubios de mizerie balcanică și lux occidental în care circulă mașini germane de ultimă generație tehnologică, împodobite cu „Ghergevkaia lenta” și inscripții războinice „ Na Berlin!”.

Au trecut peste douăzeci de ani și, deși totul în jurul nostru se transformă uluitor, în această pepinieră malefică totul rămâne la fel: secretarii de partid, liderii comsomoliști, președinții de colhoz, brigadierii, „nacealnicii”, procurorii, judecătorii trăiesc în armonie perfectă cu proxeneții, „rakeții”, brigăzile, „krâșele”, „avtariteții”, „kilerii” și „vorii”. Managementul Armatei Naționale este bazat pe „dedovșcină” , polițiștii își marchează sărbătoarea lor profesională de ziua miliției sovietice, iar procurorii și judecătorii, au drept semnal sonor pentru apelurile clienților lor din lumea criminală un cunoscut „șanson” rusesc – „Vladimerski Țăntral”.

Când eram mic, veteranii de război erau oameni bătrâni. De atunci au trecut 40 de ani și, la 9 mai, în fiecare an, urmăresc aceleași scene cu o mică schimbare – atunci spectacolul era tragic, acum este grotesc. Iată de ce trăiesc senzația clară că veteranii celui de al II-lea Război Mondial se nasc și astăzi.

Când eram copil, am auzit mai multe istorii de la pretinse victime ale „ocupației românești” despre palma jandarmului român. Astăzi, în satul meu, un coleg de clasă care râmase repetent a doua oară în clasa cincea și care mi-a rupt trei foi din Tom Sawyer ca să-și învelească vreo patru „pirojoace”, acum stă pe post de popor, buhăit de beție pe prispa casei și le povestește copiilor că doi dinți lipsă, din față, i-au fost dezbătuți de un jandarm român în anii treizeci.

Dintre noi au dispărut cu desăvârșire bătrânii înțelepți, ale căror „patru clase la români” stăteau santinelă la straja mentală și morală a acestei societăți. Acum suntem descoperiți și vulnerabili pentru că pe ulițele mlăștinoase ale satelor noastre întâlnești, la tot pasul, câte o haimana alcoolizată „cu opt clase la ruși” și cu, cel puțin, o „hodkă” la Vorkuta, care își mută chiștocul dintr-un colț al gurii în altul și te tot întrebă: „Da nie, blea, și-ni dai?”.

Suntem o țară în care copiii dispar, iar bătrânii se nasc!

Suntem o țară cu viitorul în spate și trecutul în față!

Suntem o țară unde oamenii cu integritate morală sunt indezirabili, iar criminalii în vogă!

Suntem țara în care nu te poți compromite dacă furi, pentru că din perspectiva trecutului care ne stă în față: ceea ce fură astăzi Plahotniuk și Filat, ne va aparține ieri.

Suntem țara în care „voroninii” se nasc în fiecare zi în memoria colectivă, iar „plahotniucii și filații” își cumpără pe bani furați trecutul și îl convertesc speculativ în intenție de vot.

Suntem țara pe care ar boci-o mama Mărița lu’ Bostănică cu un tragism demn de memoria bărbatului dânsei căzut pe frontul de răsărit, dar și de soarta ei de vădană asemenea destinului acestei societăți întoarse de la țâța civilizație occidentale.