„Fișka” Demnitate și Adevăr, Bădița Nistor și „mâțele cu coarne” ale lui Igor Boțan

Bădița Nistor era singurul „frontovik” din sat care ajunsese cu războiul până la Berlin. Pentru moldovenii dintr-o așezare pierdută de civilizație prin stufărișurile din lunca Prutului, cuvântul unui concetățean de-al lor care a cucerit Berlinul avea greutate mare. Astfel a ajuns Bădița Nistor să lege și să dezlege certurile dintre mahalagioaice de temperament, să curme sau să ațâțe sfezile de la adunările satului, să înscăuneze președinți de colhoz gospodari și să-i fugărească pe cei nătărăi. Nu era prezidiu în care să nu stea Bă-ța Nistor și nu se ținea vreo adunare solemnă la care să nu vorbească dânsul. Cu un chiștoc de „Leana” într-un colț de gură și cu un zâmbet enigmatic în altul, sprijinit într-o furcă cu coada nou-nouță, pe prag la „pravlenie”, spre mijlocul anilor 70 ai secolului trecut, Bă`ța Nistor cunoștea deja situația de pe toate fronturile celui de-al II-lea Război Mondial și avea câte un sfat pentru orice situație de viață trăită pe vremea realismului socialist.

Vreo două decenii, farmecul „brand-ului internațional” a fost atât de mare încât lumea nu a prea pus la îndoială vreo una din afirmațiile „berlinezului”, dar nici nu au observat că furca de care era nedespărțit cel mai credibil veteran de război, nu a fost utilizată vreo dată la munci pe lanurile colhozului. Spre începutul celui de al treilea deceniu, însă, când cinematografia sovietică a reușit să capteze în întregime interesul pentru scenele de „capitulare a poporului german în fața viitorului luminos al omenirii”, „înțeleptul de gardă al satului” a cam început să fie luat în zeflemea de niște „flăcăi scăpați de armată”, dar care nu au mirosit niciodată praf de pușcă.

Tocmai în acele timpuri, într-o zi, când eroul nostru stătea „ca fasula în zi de Paști” în centrul satului, sprijinit în furcă, plictisit și frustrat că experiența lui de vița nu-i mai trebuie nimănui, niște mucoși, dintre cei mai fuduli și obraznici, se apropie de el și unde zice unul din ei: „Băi, Bă′țî Nistor, iaca mă sfădesc eu cu băieții ăștia! Eu li spun cî am văzut mâți cu coarni da ii nu mă cred”. „Da,zice vioi, Bădița Nistor, am văzut și eu! La Berlin!” … Hohotele de râs care au explodat aidoma obuzului cela care îi lăsase o schijă lângă inimă, au pus capăt „dominației informaționale postbelice” a celui care a ținut loc de expert, analist politic, istoric și propagandist rustic. Bubuiturile de râs au dat naștere, în același moment, unei expresii care circulă deja și în satele din împrejurimi. Acum nimeni nu-l mai ține minte pe Bădița Nistor și nici istoria lui de viața nu și-o mai amintește cineva, toți însă știu ce sunt „mâțele cu coarne”.

Igor Boțan este unul dintre puținii moldoveni care le știe pe toate: văzute și nevăzute, reale sau ipotetice, supoziții sau axiome, toate – de la prima lege a termodinamicii și până la cele mai sofisticate legități ale sociologiei, politologiei și științelor de comunicare sunt accesibile contemporanului nostru.

Mai puțin cunoscut publicului larg altădată, Boțan a produs în anul 2010 un eveniment cultural, științific și monden de o rară valoare umană și de civilizațiune. Eveniment care l-a consacrat și l-a girat societății ca pe un subtil creator de valori intelectuale pentru mulți ani înainte.  Într-un moment de inspirație maximă, Igor Boțan a mers la reședința unui alt contemporan de-al nostru, înaintaș, am zice chiar, pe nume Vlad Plahotniuc și a avut cu acesta o discuție despre … cărți. Bibliomanii au coborât atunci într-o lume feerică a figurilor de stil, a metaforelor și a imaginației artistice, iar evenimentul a făcut deliciul publicului spectator preț de câteva zeci de minute la un post de televiziune, care prin contribuția lui Igor Boțan a devenit pentru țara noastră o crescătorie de „mâțe cu coarne”, o „Fabrică”, dacă vreți, la care sunt produse, până astăzi, în cantități industriale, gogoașe propagandistice pentru toate gusturile.

Chiar dacă Boțan muncește astăzi la o altă manufactură politică și este în război crâncen cu interlocutorul lui de altă dată și îl denunță pe acesta ca pe un real pericol social, nimeni nu a reușit să-l pună pe Plahotniuc într-o valoare mai mare decât „Bădița Nistor” al Societății Civile, al tuturor comitetelor și consiliilor, al demnității și adevărului, al cuvântărilor Maiei Sandu rostite de el în Piața Marei Adunări Naționale. Acest fapt nu-i poate fi reproșat sau, Doamne ferește, incriminat vreo dată lui Boțan, ba din contra, cu cât a fost mai mare valoarea adăugată a lui Plahotniuc atunci, cu atât mai splendidă este lupta eroului nostru civic acum.

Igor Boțan, împreună cu alți „frontovici” ai Războiului celui de-al II-lea Miliard Furat (că din primul s-au înfruptat și ei), Arcadie Barbăroșie, Anatol Țăranu sau Oazu Năntoi muncesc în aceste clipe la crearea „cetățeanului de tip nou” . Un cetățean al „națîunii moldovnești” a și fost creat deja în laboratoarele de creație ale unui cartel media și a fost deja expus de mai multe ori publicului larg în Piața Marii Adunări Naționale. Boțan a reușit să-l depășească în experimentele lui pe Profesorul Preobrojenkii, pentru că la crearea lui  Năstase nu a fost utilizată vreo inimă de câine, ci inimi bune de romani, ruși, bulgari și găgăuzi, iar la inimi de ucraineni (dovadă a unui profesionalism subtil) chirurgul nostru mediatic a renunțat, cel puțin deocamdată, din motive lesne de înțeles. Printr-un proces politico-civic de aglutinare etnică a fost obținut un Poligraf Poligrafovici Năstase care, spre deosebire de „șarikul” lui Preobrojenskii, rupe doar din Plahotniuc, Poalelungi, Gurin, iar „mâțele cu coarne” ale lui Boțan se simt acum la Jurnal la fel de bine ca și la Publika sau TV7. Și iarăși, spre deosebire de Preobrojenskii, Boțan nu s-a certat cu bolșevicii din „Domkom”- ul lui Putin la Chișinău și nu l-a trimis pe Șarik-ul Nastase la condiția lui inițială de maidanez, ci l-a multiplicat în zeci de exemplare și l-a livrat Șvonder-ilor Dodon și Usatîi.

Bădița Nistor își punea o dată pe an costumul de moarte cu toate medaliile în piept și ieșea la mitingul de 9 mai. Se urca la tribună împreună cu toți camarazii săi de arme în calitatea lui de „starșii”, legitim ales de adunarea generală a veteranilor,  îi urmărea pe toți să se îndrepte de spete, își potrivea chip marțial pe figură și rostea aceleași cuvinte: „Generalul Kamîșev mi-a pus mâna pe umăr, s-a uitat în ochii mei și a zis: ‘Nu șto baieț, gotov za rodinu jizni svoiu otdati!?  Nociu budim brati Berlin!’ Și eu, zicea ostașul cu ochii lăcrămând, m-am îndreptat smirna, am pus mâna la pilotkî și am strigat: ‘Esti, tovarișci Gheneral!’ ” După aceste cuvinte Badea Nistor se întorcea către „vetuștii ostași” și striga tot în rusă: ”A nu, rebeata, davai, nași dva karotkih y odin raskatistîi: Ura, Ura, Uraaaaaaaaaaaaaaa!”

Boțan își pune seară de seară într-un colț de buze un zâmbet enigmatic de Giocondă civilă și livrează de pe micul ecran acestei societăți „mâțe cu coarne” de toate culorile și pentru orice ocazie.  Enigma zâmbetului misterios o cunoaște Arcadie Barbăroșie, Oazu Năntoi și alți „veterani”, pentru că atâta timp cât în țara asta aflată în colaps economic, politic și juridic,  doar expertizele, sondajele și analizele merg bine, atâta timp cât toată lumea nu pune la îndoială darea de mână a lui Soros și altor donatori internaționali, Badea Nistor cu „frontovicii” lui moderni și sofisticați ne vor vinde câte o „fișkă” în fiecare zi, iar seara departe de ochii proștilor vor trage câte „dva karotkih și unul raskatistîi” de râs și amuzament.