Sergiu Mocanu

"Totuşi, se poate!"

O zi din viața de război…

F097E21A-DFDC-426F-9F62-B1E6BA72EEBD

În fața Statului Major al Capului de pod Coșnița, dislocat în curtea Fabricii de Conserve din localitate, era o forfotă obișnuită: camioane, blindate, ambulanțe, oameni, arme și un vacarm infernal de motoare, claxoane, voci poruncitoare, înjurături și strigăte, toate învăluite în clăbuci de fum și colb. Târând cizmele de asfalt, îmi fac loc printre toate astea, iar, în spatele meu, Lioha îndeamnă cele două plutoane de ostași sleiți: “Hai, pațani, hai că n-o mai rămas mult!”

După mai multe zile de tranșee, gândul că ne așteaptă o baie caldă și un somn adânc într-un așternut moale și… departe de Moarte, ne ține pe picioare. Camionul se ivește brusc, ca din ceață, iar înainte să răsuflăm ușurați, observăm în fața lui un maior de stat major, nebărbierit, cu ochii roșii ca și ai noștri. Prezența lui acolo, dar și modul în care ne privea nu prevesteau nimic bun:
– Băieți, ca să nu lungim vorba vă spun așa cum este! Odihna voastră se amână până mâine dimineață. Compania colegului vostru, Caraghizeani, este atacată acum de cazaci, în Doroțcaia, și eu, în afară de voi, nu am pe cine trimite în ajutor. Cartușe și grenade luați de la „sklad”, „pozîvnoiu” rămâne același, legătura o țineți cu mine, atât! Mocanu, hai ordonă “Stânga împrejur!” și ați plecat.

Un oftat prelung, amestecat cu un gen de geamăt înfundat și înjurăturile din spatele meu mă ține nemișcat, iar maiorul, frecându-și cu mâna ceafa, continuă:
– Eiiii! Hai și-om boci ca muierile, acum! Băieți, voi mă cunoașteți, dacă nu trebuia… eu nu vă rugam să mergeți. Hai, hai Sergiu, Leoha, baieți, hai că nu-i timp!

Ajungem la marginea satului Doroțcaia odată cu întunericul. Lupta e în toi. Îi cer unuia din călăuzele care urma să ne ghideze spre pozițiile rezervate nouă, să raporteze situația: „Cazaci sunt cărați în grupuri mici, cu două blindate să ocupe casă după casă în centrul satului. Marea majoritate a civililor nu sunt evacuați și se adăpostesc în beciuri.” Prindem un răgaz între două atacuri și ne strecurăm pe ulițele înguste spre centrul satului. Improvizez un punct de comandă pe prispa unei case și le ordon comandanților celor două plutoane să ocupe poziții în dosul construcțiilor din preajmă: case, garduri de piatră și șoproane. Lioha rămâne cu mine, iar radistului îi ordon să ocupe un loc dosit la vreo zece metri în spate, într-o șură cu un gârlici de beci în față. Leoha vrea să spargă cu patul armei fereastra de deasupra prispei. Eu urlu la el să se oprească. Lioha renunță, dar îmi strigă înapoi înfuriat:
– Comnadiriu, tu cu apucăturile astea de intelighent ai s-o pățești odată, că tot nu te mai înveți minte, bledi!

Eu vreau să-i spun ceva, dar nu reușesc pentru că cineva din flancul stâng strigă:
– Băieți, se începe!

Un proiectil explodează la câțiva metri. Lioha mă îmbrâncește și cade împreună cu mine sub peretele casei. Explozia suflă o bucată din acoperiș, geamul de deasupra noastră se sparge în bucăți și „scuipă” cu toate cioburile în noi. În timp ce eu încerc să culeg de sub guler câteva bucăți de sticlă, Leoha își șterge obrazul de sânge, zgâriat de o așchie din geam, mă privește pieziși și-mi zice:
– Îți place, Comnadiriu? Să te mai aud că mă înveți tu ce să fac eu la război!

Al doilea proiectil rupe o bucată din colțul casei, iar după un tir intens de câteva minute, o blindată se apropie în viteză, din ea sar câțiva cazaci și reușesc să se ascundă în casa din fața noastră. Blindata se răsucește și plecă. Lupta continuă fără blindată și fără tir de artilerie. Noi împușcăm pe rând rafală după rafală, spre casa de peste drum, ei răspund cu foc de mitralieră, Slavă Domnului nu au adus cu ei armament de calibru mare. Lioha, îmi strigă:
– Comnadiriu, zi-i lui Slavik (radistul) să-i spună maiorului să ne trimită „sotka” ( „sotka”e porecla de război a unui tun ușor cu calibru de o sută de milimetri). Fără sotkă, nu oprim noi BTR-ul ista.

Câteva proiectile cad unul după altul în spatele nostru, unul cade foarte aproape de șură. Eu îl strig pe Slavik ca să vad dacă nu i s-a întâmplat nimic și să-i spun să facă legătură cu maiorul. Slavik răspunde, dar strigă nu știu cum straniu și zice că nu are legătură cu „Ștabul”. Din câteva sărituri ajung la el, îi scot căștile de la urechi și le îmbrac eu. Stația funcționează, pun mâinile pe urechile lui Slavik și simt sânge lipicios pe palme: e clar, Slavik are tempanele sparte. Îl strâng în brațe, Slavik plânge în hohote și îmi strigă:
– Comandiriu, eu o să rămân surd?

Degeaba îi strig la ureche că se va vindeca. În timp ce eu mă ocup de evacuarea lui Slavik, Leoha ia stația pe prispă și când prinde câteva clipe de liniște, obține promisiunea maiorului că ne trimite „sotka”. Revin înapoi pe prispă, cazacii au multă muniție, trag fără oprire. Iarăși se aude blindata, tragem în ea toți, din toate armele pe care le avem, nu-i putem face nimic. Blindata trage din mitraliera de calibru mare (14,5mm) de rupe bucăți din pereții clădirii și ajunge iarăși la casa din fața noastră, mai lasă câțiva cazaci și pleacă: „Dacă continuă așa va fi greu să rezistam…”

De câteva ori în timpul schimbului de focuri, în spatele nostru, se aude o voce care strigă pițigăiat:
– Cărați-vă, românilor, acasă! Cărați-vă acasă, jandarmilor!

Tocmai a treia oară am observat că cineva deschide ușa pivniței din spatele nostru și strigă la noi. Lioha, îmi zice:
– Comandiriu, eu mă duc să-i arunc o „limonkă”, bledi!

– Lioha, nu ești nebun! – urlu eu din rinichi. Ai grijă aici că mă duc eu să-l liniștesc.

Ajung pe târâș la gura beciului, ridic ușa gârliciului și cobor scările. La lumina unui opaiț stăteau așezați pe pământul gol trei copii de diferite vârste și o femeie, în picioare. Rezemat de perete, stătea eroul nostru, un bărbat de vreo patruzeci și cinci de ani, scund și cu mustață în formă de potcoavă. Femeia plângea. Eu am mutat mitraliera la spate și-i zic:
– Măi, om prost, tu ai minte de faci așa ceva?

Minte nu avea că așa și nu s-a liniștit, chiar dacă îl implora nevasta și plângeau copiii. I-am întrebat dacă au suficientă hrană și apă pentru că o să le pun zăvorul pe din afară ca să nu mai provoace tâmpitul ăsta al lor pe cineva să le arunce vreo „limonkă”. Aveau multe merinde și apă. La despărțire le-am promis că, înainte să ne retragem, o să scot zăvorul.

Când am ieșit din beci, era liniște. Se trăgeau doar focuri răzlețe. Merg în picioare spre prispă și îl găsesc pe Lioha stând trântit picior peste picior, într-un fotoliu pe care l-a scos, în lipsa mea, din casă pe geamul spart de explozie.

– Ce zici, comandiriu, dacă prind eu un cazac de ista și îl iau acasă? În patru luni de când am plecat la război îți dai seama câte s-au adunat de făcut prin gospodărie? Eu nu l-aș obijdui, l-aș pune la muncă și l-aș mai da cu ziua prin sat, iar la toamnă îl duc la Cania, îl urc în tren și îl trimit, în mă-sa, acasă. A? Ce zici, Comandiriu?

Eu m-am culcat pe prispă și am ațipit. Lioha, nu pentru prima dată, îmi povestea despre fanteziile lui sclavagiste. Nu glumea, vorbea serios și chiar credea că va reveni într-o zi în satul lui de baștină, Țiganca de pe malul Prutului, cu un ordin în piept și cu un cazac pe frânghie.

Lioha, era un om de doi metri înălțime și cu niște pumni cât capul meu. În primele zile de război, cânta „kak to razom na rasvete, zagleanul v sosednii sad…” și mă căuta pe mine prin tranșee să-mi ceară socoteală că de ce ne-a mâncat pe noi, inteleghenții, în cur să vrem limbă română și grafie latină ca, acum, el să ajungă la război din cauza noastră.

Eu am riscat mult până am căpătat încrederea lui Lioha. Nu mai putea crede el la început că un “intelighent” ca mine să fie „poreadocinîi și boevoi” comandir. Odată căpătată încrederea lui Lioha, mi-a devenit cel mai apropiat om, cânta alături de mine „Treceți batalioane române Carpații” și Doamne ferește să nu asculte cineva de cuvântul Comandiriului.

Am dormit doar câteva minute. Cazacii atacau din nou cu blindate, „sotka” promisă nu mai venea, iar Lioha, după fiecare atac respins, promitea că îl împușcă mâine dimineață pe maior chiar în fața „Ștabului”:
– Comandiriu, cum să promită el, dalbaiobu, că trimite „sotka” și să n-o trimită, suka?!

Spre dimineață, cazacii din casa din fața noastră nu mai răspundeau cu focuri. Fie că erau morți, fie că au reușit să se retragă acoperiți de întunericul nopții. Blindatele nu mai atacau. Noi aveam doi râniți, era și-un mort, dar nu de-al nostru, probabil că era din voluntarii locali că nu-l cunoștea nimeni. Ne-am luat rămas bun de la colegi. Ei ne-au mulțumit și ne-au promis că or să ne ajute și dânșii când o să avem noi nevoie. Am plecat cu gândul la o baie caldă și la un așternut moale departe de Moarte.

Ajunși în curtea Fabricii de Conserve din Coșnița, ne-am croit drum printre mașini, blindate, ambulanțe, oameni, strigăte, sudălmi, toate învăluite în clăbuci de fum și colb. Ce mai țin minte înainte ca să adormim, este că am căzut toți claie peste grămadă pe niște scări la intrarea în clădirea Statului Major. Curgea o căldură moale și blândă printre noi și ne cufundam într-un somn cum n-am mai avut de la război încoace niciodată. Mă gândeam atunci aiurea că singurul lucru pentru care aș mai merge vreo dată la război, ar fi să savurez dulceața “unui somn de tranșee”. Deja dormind auzeam vocea lui Lioha care suna ca un cântec de leagăn:
– Băi, sukă de maior, tu de ce dalabiobule, promiți și nu faci! Unde-i sotka, bleadi?!

M-am mai trezit o dată, doar pentru o secundă, când mi-a trecut prin minte gândul că am uitat să scot zăvorul de la ușa pivniței unde au rămas închise nefericitele noastre gazde: „Doar le-am promis, cum am putut eu să uit asta!? Nu-i nimic, mâncare au, apă au… or să-i găsească vecinii…

Și, totuși, de ce suka de maior nu o trimis „sotka”? ”

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*