M-am trezit. Am visat coşmarul acesta de mai multe ori de când stau singur în această celulă.
„Concupiscent…?!”, „Concupiscent…?!”… Ce-o fi însemnând acest cuvânt?
DEX-ul mi-a rămas pe birou. Ţin minte c-am vrut să-l deschid în dimineaţa zilei când am fost răpit. Da, anume răpit!
S-au năpustit asupra mea în plină stradă, mi-au sucit mâinile şi m-au urcat cu forţa într-o maşină. M-au adus aici, pe strada Bucuriei 14, la Departamentul Servicii Operative al Ministerului Afacerilor Interne.
Ţin minte că am fost bucuros, într-adevăr, când am aflat că bandiţii, care m-au sechestrat, sunt şi poliţişti, şi că nu m-au dus în pădure, la vreo carieră părăsită sau mai ştiu eu unde… Unul dintre ei era foarte nervos, vorbea foarte agitat cu cineva la telefon spunându-i că atâta timp cât în Chişinău e „bardak”, el nu poate să-i scoată marfa din vamă. Tot timpul m-a privit foarte nervos. Când i-am sugerat să se calmeze, a trântit cu pumnul în masă şi a strigat că din cauza mea îi nervos. Din cauza unora ca mine, care „au călcat în picioare stema statului, blea…”
M-am trezit. Sunt treaz. Mi-i frig şi tremur. Sunt transpirat. Iarăşi am febră. Am observat că, de obicei, fac febră spre dimineaţă. Mai drept zis, am aflat mai târziu că atunci când aveam febră era dimineaţa.
„Concupiscent…?!”… Poate să-l întreb pe gardian? Am tresărit la gândul acesta. Nu, nu pentru că gardianul ar putea să nu ştie răspunsul, aici nici o idee nu este absurdă, dar nu ştiu de ce toate sunt subversive. În primele zile, când încă nu mă învăţasem să mă orientez în timp după anumite semne, am avut imprudenţa să-l întreb pe un gardian cât e ora. „Ultrajul” mi-a fost iertat, dar am fost avertizat să nu mai fac provocări, că pot da peste „unul mai rău” şi o s-o păţesc.
„Apă, apă, apă de izvor, nici „capurile” nu vă dor, nici de pi…dă nu vi-i dor!”, asta-i vocea gardianului care, în aşa fel, ne anunţă să ne pregătim pentru „kipeatokul” de dimineaţă. Acest „energizant” natural este servit de două ori pe zi şi, pe lângă faptul că este singura sursă de căldură, mai serveşte drept reper de timp. Pe la ora prânzului mai dau ceva gastronomic, dar eu nu am avut încă niciodată curajul, până acum, să mă uit la conţinutul străchinii pe care gardianul o punea pe „kormuşkă”.
Beau „kipeatokul” cu înghiţituri mari şi îmi pun în ordine temele la care o să mă gândesc. Vorba e că cea mai mare parte a timpului, trebuie să stau treaz în picioare într-un spaţiu de 2,5 metri pătraţi, în care se mai află căldarea care serveşte drept closet şi un coş de gunoi. Celălalt spaţiu, îl ocupă „patul” de beton acoperit cu scânduri. De la aceste scânduri, mi-am făcut deja câteva răni. Trebuie să stau în picioare. Întâi, pentru ca să mă mişc. Apoi, pentru ca să nu-mi fac şi alte răni.
Gândurile mele acum sunt mai ascultătoare. După mai mult timp în care au zburdat pe unde au vrut, am reuşit să preiau controlul asupra lor. Nu pot spune că am redevenit stăpânul lor de altă dată, dar, cel puţin, nu mă stăpânesc ele. Ştii ce fac? Pe cele rele le alung ca pe nişte câini turbaţi, pe cele bune le încălzesc la piept ca pe nişte pisici somnoroase.
Era prin ’67 sau ’68… În orice caz, încă nu aveam televizor în casă. Mămica a cumpărat de la Chişinău un dispozitiv care proiecta nişte vederi pe perete. Dacă nu greşesc, dispozitivul se numea diascop, iar vederile – diafilme. De pe diafilmele celea erau proiectate pe perete scene din poveşti şi povestioare, care mai de care. Îmi plăcea la nebunie să stau iarna lângă sobă, să privesc, dar şi să ascult din gura mămicii istorioarele povestite de ea cu har de mare povestitor. De obicei, a doua zi după ce mămica pleca la şcoală, adunam copiii din mahala şi le povesteam eu, deja, istorioarele, modificând textul după bunul meu plac, atâta cât îmi permitea imaginaţia mea de copil romantic şi dornic de a face lumea mai bună.
Unul din acele filme era despre un copil pe care îl chema Gavroche şi care, în timpul Comunei din Paris se furişa printre baricade, strângea muniţiile de la ostaşii răpuşi şi le aducea comunarzilor. M-a impresionat eroismul acelui băiat aşa de mult, încât am necăjit-o rău pe maică mea punând-o să-mi povestească de zeci de ori istoria aceea. De fiecare dată, trăiam cu speranţa că, de data asta, Gavroche va supravieţui. Am plâns de fiecare dată când Gavroche murea, până când, într-o zi, am decis să-i schimb eu destinul, să-l salvez. Am sustras cadrul în care eroul meu zăcea însângerat la pământ. L-am nimicit. După care, am alcătuit un text în care Gavroche era viu, creştea mare şi salva lumea.
Copiii din mahala erau, oarecum, dezamăgiţi de faptul că finalul povestirii mele nu-şi găsea confirmarea pe ecran. Dar, întrucât tot ce era mai interesant începea tocmai din acel moment, treceau uşor peste acest insignificant „accident”. Mămicii i-a plăcut mult „diversiunea” mea şi ori de câte ori mă surprindea cuprins de febra creaţiei mele precoce, îmi zâmbea cu o „complicitate” atât de intimă şi sinceră, încât, şi până acum, atunci când „comit” câte un text reuşit simt privirea ei binecuvântătoare.
Demult nu mi-am amintit această istorie splendidă din copilăria mea. După atâţia ani, probabil, evenimentele ce au precedat arestul meu, dar şi detenţia, au făcut ca aceste amintiri să fie defulate din subconştientul meu cu atâta elocvenţă. Aşa sau altfel, după ce l-am salvat de-atâtea ori pe eroul copilăriei mele, acum mă salvează Gavroche veghind împreună cu maică-mea oră de oră asupra nesomnului detenţiei mele, alungând disperarea care mă pândeşte din orice colţ al acestei celule reci.
Pisicuţa mea tresare brusc şi o zbugheşte undeva zbârlită, iar mintea-mi este încolţită, în aceeași clipă, de câinii ce stau la pândă să mă muşte dureros ori de cate ori reuşesc să sfidez, cu tupeu, singurătatea…
Va urma.