Sergiu Mocanu

"Totuşi, se poate!"

Chipuri de război

9D65319C-1C6B-4477-9715-ABCC7A733787

După aproape trei decenii, chipul lui Filimon Lupașcu nici mie nu-mi mai pare real, dar mite celor care doar au auzit de el sau care poate trec întâmplător pe o stradelă ce îi poartă numele și care este ascunsă de societate pe undeva, pe la Petricani. Acum el este o fantomă diafană care îmi zâmbește blând de undeva, din neant, iar imaginea ei este prea statică și prea cuminte ca să aibă cea mai mică asemănare cu Filea. Filea?! Iată încă o confuzie mare din mintea mea! Noi, în tranșee, i-am zis doar Filea, iar acum îi rostesc cu greu numele de frica unui sacrilegiu. Încurcătura constă în faptul că memoria colectivă a moldovenilor nu a păstrat în tiparele ei vreun personaj cu un atare apelativ, iar sensul comun al numelui Filea, în zilele noastre, a făcut așa, ca printr-un concurs nefast de împrejurări, ne ducă cu gândul la frauda bancară și la o persoană demnă de tot disprețul omenesc.

De câteva zile pe flancul stâng al apărării noastre, lângă Pohrebea, era un adevărat calvar – nu puteai ridica capul din tranșee nici pentru o clipă. Trei voluntari și un polițist, din nu mai știu care comisariat raional, au fost răniți grav doar într-o zi. Dincolo, de pe o înălțime care le aparținea cazacilor, dis-de-dimineață și până înnopta, lucra un lunetist profesionist. În zădar au încercat ai noștri să-l descopere, au riscat și au mai fost răniți alți câțiva ostași. Într-un târziu ne-au trimis și nouă un lunetist cu faimă printre combatanții de pe Platoul Coșnița, toți îl numeau Serioja, era în grad de locotenent și avea vreo 25 de ani. A sărit în tranșeea noastră dintr-o blindată, curățel, ca din cutie”, în uniformă nouă și cu bocancii lustruiți. Noi eram împuțiți de câteva săptămâni pe poziții și l-am privit invidioși și cu „dor de o baie cu săpun și un așternut moale”. El ne-a salutat cu zâmbet larg și a trecut grăbit printre noi cu SVD-ul pe umăr. Serioja a murit peste zece minute, împușcat în frunte, puțin mai sus de ochiul stâng, la prima încercare de a ridica capul din tranșee. Când m-am apropiat stătea întins pe o manta la fel de curățel și cu bocancii lustruiți parcă gata de înmormântare, iar arma lui stătea întinsă lângă el, cu 12 încrustări de cuțit pe pat, semne ale douăsprezece trofee de luptă și ale tot atâtea victorii.  

Filea era nervos ca niciodată. Fuma țigară după țigară și arunca înjurături în toate direcțiile. Mi-a aruncat și mie câteva sudalme din urmă când mă îndepărtam spre compania mea de carabinieri aflați la celălalt capăt al liniei noastre de apărare.  Seara, când s-a lăsat întunericul, el a venit la mine. Era agitat. Ochii îi străluceau și juca de pe un picior pe altul. Starea asta a lui îmi era cunoscută, o însușisem bine în câteva luni de când ne cunoșteam, era clar că are un plan și tot atât de clar era că nu-l mai pot opri, orice i-ași spune și orice aș face.

Aici a venit momentul să fac o pauză pentru a încerca să schițez un portret al celui care a fost Filimon Lupașcu și să încerc, pe cât este posibil pentru oamenii de azi și societatea de consum în care trăim, să explic motivația comportamentului nostru, aoamenilor de atunci.

Filea avea vreun metru și vreo șaizeci și ceva de centimetri, mergea săltăreț ca pe arcuri, iar capul, umerii, mâinile, ochii erau în permanentă mișcare. Nu-l cunoscusem în viața civilă, la război, însă se furișa în orice situație ca la vânătoare. Era îmbrăcat întotdeauna în haine sportive și era încălțat obligatoriu în niște teniși ieftini cu talpă de cauciuc moale. Un Kalașnikov fără pat era parte din corpul lui – un mădular care se mișca la fel de firesc și în același ritm ca și alte părți ale organismului lui. Filea avea războiul lui separat, la Nistru. El nu avea comandanți și nu se subordona nimănui. El avea detașamentul lui de voluntari – oameni simpliursuzi și ascultători pe care numai el știa cum i-a adunat. Din ce țin minte eu, din frânturile de legende culese la întâmplare prin blindaje despre dânsul, Filea luptase în niște trupe speciale ale Armatei Sovietice în Afganistan, fusese decorat, iar cazacii din fața noastră îl cunoșteau pe nume și se temeau de el. După câteva luni de război, le era frică de Filea nu numai cazacilor, ci și ofițerilor Statului Major al Comandamentului militar de la Coșnița și chiar Conducerii Republicii Moldova. Asta pentru că Filea le-a demonstrat că poate întoarce cu ușurință arma și împotriva lor în caz de trădare. Iar ca să fie mai convingător, a ajuns într-o zi, după o nouă cedare lașă a guvernaților de atunci, în fața separatiștilor, călare pe o blindată, cu tot detașamentul lui de voluntari, înarmați până în dinți, în centrul Chișinăului, drept la ferestrele casei lui Snegur. Și-a spus cerințele, a tras câteva rafale de avertisment în plan vertical și s-a întors în tranșee. Filea, la război era ca la muncă, ca la prășit, dacă vreți, el nu trăgea chiulul nici o clipă și nu-i lăsa pe alții să lenevească.

Așa cum spuneam, când s-a lăsat întunericul Filea a venit la mine în blindaj, unde mai erau câțiva ofițeri din compania mea de carabinieri și în maniera lui obișnuită ne-a zis: „Ce-i, bă, căcăcioșilor?! Așa o să stați ca pe cuptor la alde mă-ta până o să ne împuște cazacii unul câte unul ca pe iepuri? Mai bine plecați acasă decât să stricați aerul pe aici!” Fără să aștepte vreun răspuns îmi zice: „Mocanu, dă-mi 15 băieți să iau înălțimea aia că nu mai pot, după ceea ce s-a întâmplat azi mă înnăduș, bleadi!” – a zis el, scrâșnind din dinți, s-a apucat cu mâna de gât și a imitat preț de câteva secunde un fel de asfixie.

Eu băieți nu puteam să-i dau, noi eram sub comandament militar și formal ne supuneam ordinelor, dar nici nu puteam să-l refuz – întâi, pentru că îl respectam și doi, pentru că simțeam la fel ca dânsul. Singurul lucru care puteam să-l fac era să caut 14 voluntari dintre carabinierii mei și să merg și eu cu ei.

Pregătirile au durat cam două ore, de tot eram 30 de combatanți împărțiți în două grupuri: Filea ne-a instruit pe toți și la verificat pe fiecare în parte ca muniția de pe noi să nu producă nici un zgomot. Aveam de mers pe târâș vreo 300 sute de metri în așa fel ca santinelele lor să nu ne audă. Trebuia să ne furișăm, unul după altul, pe două urme de blindată pentru că aceste două fire erau singurele căi pe care cu siguranță nu erau mine, în rest, tot câmpul din fața noastră era minat. Eu și Filea eram în capul celor două coloane și comunicam prin gesturi, pe care le deslușeam cu un anumit efort la lumina lunii.  În spatele meu l-am pus pe Ion Țiganu. Cu greu recunoșteam atunci, în intimitatea mea, că lașul din mine spera Țiganu, care era un munte de om, mă va târî în spate dacă voi fi rănit, lașul, ziceam pentru că eu nu aș fi avut puteri să-l urnesc din loc pe Ion la cat de mare era. Gândul era, la momentul acela, unul mai general și valabil poate pentru alte situații pentru că în noaptea ceea, Filea ne avertizase, cu strășnicie, să uităm de „kinouri, că în realitate trebuie să moară alți câțiva ostași pentru a scoate un rănit de pe câmpul de luptă, că războiul e o chestie crudă și că importantă este doar misiunea. Nu știu cât a durat să ne apropiem de pozițiile lor la o distanță de 20-30 de metri. Cred că Filea și încă cineva leau aruncat două grenade în tranșee. După cele două exploziiam mai auzit cum s-a închis o ușă grea la o cazemată, despre existența căreia noi nu am știut nimic. O asemenea redută, cu forțele noastre, nu putea fi luată!

Pe urmă s-a început calvarul. Cazemata avea două guri de foc din care au început să tragă câteva mitraliere de calibru mare. Țin minte urmele fosforescente ale trasoarelor la câțiva centimetri de-asupra capului meu. Eu aveam impresia că pământul se cocoșează sub mine și mă împinge în sus spre gloanțe. Am reușit să mă gândesc că dacă mă rănesc și îmi pierd cunoștința pot ajunge pe mâinile lor, or perspectiva unui prizonierat mă îngrozea mai mult decât moartea. Rămânea din ce în ce mai puțin loc între mine și inconștiență, iar eu voiam, cu toată ființa mea, să pun capăt cât mai repede coșmarului, în orice caz, nu mai aveam chef să aștept așa de mult timp sfârșitul și am scos grenada de la umăr, am băgat-o sub mine și… nu știu de ce nu am scos cuiul S-a întâmplat ceva în clipele celea pentru care nu am găsit nimic în memorie, dar nu am găsit nici explicație rațională. Mi-am revenit când gloanțele parcă mă ocoleau, deviind de la fruntea mea în două fascicole, am scos grenada de sub mine și am pus-o la loc în buzunar. Mitralierele s-au oprit brusc, iar eu auzeam în spatele meu pârțuri și râgâieli, parcă la fel de zgomotoase ca și împușcăturile. Printre sunetele bizare emanate de „leșurile” din spatele meu, am auzit vocea lui Filea care vorbea, aproape în șoaptă, la o stație radio și le cerea la ai noștri să ne acopere cu foc. În următoarea clipă „DȘK – ua lovea cu putere pe deasupra capetelor noastre în cazemata lor. Aveam răgaz să ne retragem sub gloanțele a lor noștri. Filea mi-a strigat cât îl ținea gura să fac ca dânsul. El s-a pornit în patru labe pe corpurile camarazilor și le dădea pumni ca să-i scoată din paralizie. Așa am procedat și eu urmându-i exemplul și, împreună cu Țiganu, i-am retras pe toți. Am scos la sfârșit, cu Filea și ajutați de Țiganu, sub o ploaie de gloanțe, un rănit dintre băieții lui de pe câmpul de luptă.

Peste două zile, Filea va muri în același loc împușcat în cap sub privirile noastre neputincioase dintr-un pistol scos prin trapa deschisă a unui tanc. În aceiași luptăau mai murit încă zece voluntari, iar alții doi au fost luați prizonieri…

Va urma.

Sergiu Mocanu, 2 martie 2020

1 comentariu

  1. Nicolae

    Tot respectul pentru cei care au luptat pentru aceasta tara si pacat ca Filea nu ia gaurit si pe lași din conducerea de atunci.

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*