Râsul l-a felicitat, în numele cetățenilor Republicii Moldova, pe Lukașenko cu victoria în alegerile prezidențiale.
Râsul știe că-și poate permite asta. De ce? Pentru că „moldovanii”, care l-au votat și îl vor vota din nou la toamnă, sunt îndrăgostiți de Lukașenko și își doresc, peste capetele noastre, un „stăpân” la fel „de bun” ca smintitul acela de la Minsk.
Liota de candidați la prezidențiale, așa cum se autodefinesc ei – „pro-europeni” și care nu au avut nici o problemă să colaboreze, în repetate rânduri, cu Râsul nostru, îl asociază, când se supără pe el, cu un dictator feroce, capabil la aceleași acțiuni violente ca și Lukașenko sau Putin. Aceeași asociere o fac și așa-zișii unioniști, „românii și punctum”, „rădăcinile de foc ale neamului românesc” care nu au colaborat cu el, ba din contra, și-au făcut titluri de glorie și dosare de disidenți în lupta lor necruțătoare cu Dictatorul socialist!
De ce fac ei asta? De ce pledează eronat cauza înlăturării unui borfaș din „fruntea țării”? De ce să-l învinuiești pe un găinar de pedofilie, viol sau incest când el e un banal hoț de găini. Întrebați orice jurist începător și o să vă spună că cea mai sigură cale a unui infractor spre impunitate este să corupă un procuror, ca acela să pledeze greșit cauza învinuirii.
Dictatorii sunt asociați, pe drept cuvânt, cu durerea sau supliciul. Dictatorii sunt „scobiți din grotele poftelor lumești” prin violență la fel de dureroasă ca și stăpânirea lor. Borfașul, Râsul lumii și Căzătura asta de om, Dodon, nu poate fi asociat cu suferința fizică sau trupească, ci doar cu mâncărimea cutanată, cu râia și bubele rele, pe care „moldovanii” noștri le freacă,
de vreo 30 de ani pe unghii și rag de plăcerea scărpinatului.
Pe noi Dodon nu ne doare, ci ne mănâncă! De Dodon nu ai de ce să răcnești de durere! De Dodon, într-o lume civilizată, e rușine să chiui de bucuria râcâitului bubelor negre, de Dodon taci din umilință și… te ungi pe furiș.
Maia asta de Harvard, Năstase acela de Prost al satului, Chirtoaca asta de Ghimpu sau Țîcu-iala ceea de Șalaru nu sunt politicieni de opoziție, ci Efecte Colaterale ale aceleași boli – „Râsul de Dodon”.
După ce opoziția „pro-europeană” a violat pervers toate străchinile cu „tușonkă” plasate de Dodon în calea spre fericirea „poporului deșteptat”, după ce „unioniștii” și-au belit frunțile de toate greblele așternute de Plahotniuc în calea spre România, după ce toată liota asta de ticăloși nu și-au băgat cozile între fese ca să poată identifica un candidat de pe „litoralul băltoacei astea împuțite” la prezidențiale, nu strigăm de durere că-i ridicol, nu urlam de bucuria scărpinatului că-i rușine, ci ne ungem cu alifii naturaliste, ne ungem și tăcem molcom până ne trece buba neagră de Dodon și toate efectele ei colaterale.