Sergiu Mocanu

"Totuşi, se poate!"

Cea mai cumplită noapte de război

9D65319C-1C6B-4477-9715-ABCC7A733787

A treia lună de război consuma un sfârșit de lună mai călduroasă. Trăisem în tranșeele astea zeci de nopți și fiecare dintre ele era ultima…

Cele mai crâncene lupte, în războiul acesta, se dădeau, nu știu de ce, hăt după apusul soarelui într-o beznă pe care nu am mai întâlnit-o niciodată după sfârșitul lui. Nopțile acelea aveau personalitate: un chip negru brăzdat de trasoare scotea din măruntaiele lui sunete asurzitoare și te învăluia cu duhori de fum, sânge, sudoare și pișat. La capătul acelui calvar fără de sfârșit, dimineața, cu primele ei raze de lumină, ne arăta morții, răniții și… vânătăile de pe corp, iar noi râdeam ca smintiții cu ochii la soare.

Noaptea asta era altfel. Nu se dădea vreo luptă, iar santinele trăgeau din când în când câte o rafală așa pentru că li s-a năzărit ceva sau poate doar din plictiseală. În ciuda acestui fapt neobișnuit, bezna acestei nopți era de o adâncime apocaliptică. Aveam impresia că întunericul altor nopți nu dispăruse odată cu sosirea dimineților, ci doar s-a ascuns de razele soarelui prin hrubele tranșeelor noastre și acum a ieșit să facă corp comun cu negreața acestei nopți pentru a ne strivi, pentru a ne omorî obscur și anonim, dar și pentru a ne lăsa întinși pe pământ fără suflare, fără urme de moarte violentă și fără vreun dram de glorie militară.

Mă încleștase o frică necunoscută până în acele clipe. Era cred singura noapte când nu mă temeam de moarte, ba din contra, acum sfârșitul mi se părea o izbăvire, mi se părea o portiță prin care să scăp din încleștarea acestei stări chinuitoare de inhibiție totală. Pentru prima dată mă întrebam ce caut eu aici și nu găseam nici un răspuns, cum nu mai găseam răspuns la un șir de multe alte întrebări pe care l-am adunat în ziua precedentă de pe străzi, dintr-un cabinet și din alte câteva localuri din Chișinău și pe care le-am adus cu mine aici pe prima linie.

Ieri l-am înmormântat pe Filimon Lupașcu. Filea fusese nu doar un ostaș viteaz, el a fost spiritul acestui război, a fost cel care dădea un rost oricărei situații de viață și de moarte pe câmpul de luptă. Murise în ochii noștri împușcat în cap dintr-un pistol scos pe trapa de jos a unei mașini blindate, la sfârșitul unei lupte disperate, în care el a zăcut ore în șir sub ploaia de gloanțe trase de noi și de cazaci, unii în alții, în încercarea noastră de a-l recupera.

L-am purtat pe străzile unei capitale distrate. L-am dus l-a Monumentul lui Ștefan cel Mare și am tras acolo din mitraliere spre cer toate gloanțele pe care le aveam la noi. Am jurat în hohote de plâns să revenim în tranșee și să-l răzbunăm până la ultima picătură de sânge. Oamenii din jur ne priveau straniu, cu un fel de teamă amestecată cu dispreț. Eram pentru prima dată, după aproape trei luni de război, în atmosfera pașnică  a unui oraș situat la doar 20 de kilometri de linia frontului, dar care își ducea o viață într-o lume paralelă fără vreo tangență cu sentimentele noastre, ale celor care ne consideram salvatorii, apărătorii și eroii lor. Simțeam cum îmi fuge pământul de sub picioare, m-am uitat în ochii oamenilor din jur și moartea eroică a lui Filea a devenit, în aceiași clipă, cea mai stupidă moarte pe care am văzut-o vreo dată.

Acest sentiment a  crescut până la dimensiunile unei mari prăpastii când am trecut împreună cu alți doi camarazi pe la Parlament să-mi vad niște colegi din Mișcarea de Eliberare Națională, la momentul cela, deputați. I-am găsit învingători pe tărâmurile politice și diplomatice ale aceluiași război pe care noi îl pierdeam lamentabil în tranșee. Ne-au bătut părintește pe umăr și ne-au asigurat că Europa și Comunitatea Internațională e cu noi. Am plecat cu sentimentul unor corigenți – eram veriga slabă într-un lanț al victoriilor patriotice. La masa de pomenire, camarazii mei au băut mult și au povestit, pentru tot felul de gură cască, istorii de un romantism terifiant, dar și grotesc, istorii care aveau puțină legătură cu adevărata viață de război, mizerabilă, ingrată și puturoasă.

Eu am tăcut, iar în drum spre Doroțcaia, ascultând un reportaj la radio Moldova, am regretat că nu m-am îmbătat până la neștire. Reportajul era despre Filimon Lupașcu. Era rostit de o voce feminină și mioritică care povestea lasciv că „Nistru… această apă lină a curs mii de ani udând cu stropi cristalini holde mănoase și a spălat fețe de bărbați harnici și vânjoși care încingeau  hore săltărețe în armonii seculare între cele două maluri”, că „Nistru… această apă sfântă a fost de veacuri licoare vie și liant al dragostei între frați”, că „Nistru… această apă dulce este acum amestecată cu lacrimi amare de văduve și mame îndurerate, este acum amestecată cu sânge de frați ce au fost învrăjbiți să se omoare într-un război pe care poporul îl urăște și în care a mai murit un frate de-al nostru ce și-a lăsat în urmă trei copii orfani, o nevastă tânără și o mamă încărunțită”. „Filimon Lupașcu – zicea vocea – stă de veghe acum în ceruri de-asupra râului lacrimilor noastre și se roagă alături de alți îngeri  pentru împăcare între frați”, că, „Nistrule, Maria ta! – încheia vocea radiofonică – tu cu apa ta nu mai săpa rană adâncă în inima Moldovei!”

Camarazii mei dormeau și doar Lioha a bolborosit ceva de genul: „Mare noroc mai aveți voi, câcășioșâlor, cî Înjeru Flilea nu-i în viață acu, poate vă arunca în aer, bleadi, să nu mai audî nimini boșitili voastri!”

Am ajuns pe poziții când era noapte de-a binelea. Camarazii mei s-au rostogolit în tranșee, iar eu m-am cuibărit într-un ungher dosit să nu mă vadă nimeni în starea asta de legumă. O disperare mai neagră ca moartea și o frică paralizantă a pus stăpânire pe mine și pentru prima dată nu mai eram ostaș. Nu eram decât o epavă, o victimă de război, eram jalnic și fără dram de curaj sau spirit de luptă. În clipele scurte de luciditate, din acea cumplită noapte, mă gândeam că nimic nu este mai groaznic într-o bătălie decât să rămâi fără motivație. Fără armă mai poți să lupți, fără rosturi mori înainte să-ți vină moartea, te miști cadavru printre vii și semeni tu moarte.

Răsăritul soarelui s-a început la capătul unei veșnicii și a durat îngrozitor de mult. Din întuneric apăreau siluitele camarazilor mei ca niște fantome care se mișcau de colo, colo încet și clătinat. În cea mai cumplită noapte de război nu dormise nimeni. În paralizia mea reușeam să-mi imaginez că dacă află cazacii de starea noastră, ne iau cu mâinile goale acum. Când soarele s-a ridicat sus, eu mi-am „adunat de jos rămășițele” și mi-am dus îndrăzneț cadavrul printre cadavrele camarazilor mei spre radio-tranzistorul ce stătea închis pe o ladă de cartușe, am scos cu mâini tremurânde antena și l-am deschis, am căutat furibund Radio Tiraspol și am dat sunetul cât de tare se putea. Ca la comandă, un bariton masculin își motiva cu voce marțială ostașii la luptă împotriva fasciștilor români care noaptea trecută au atacat o școală din Bender în timpul Balului de absolvire al școlii medii, au împușcat băieții, au violat fetele, după care le-au omorât în chinuri groaznice. Cadavrele din jurul meu au prins brusc viață și au căpătat chpuri de ostași. Rosturile pierdute ieri în Chișinău și alungate definitiv din sufletele noastre de o voce mioritică de la Radio Moldova ni le-a returnat acum Radio Tiraspol. Viața de război și-a recăpătat în câteva minute ritmul ei obișnuit, iar eu în ziua aia m-am bucurat puțin mai târziu să devin ținta unei distracții de război însoțită de râsete și haz de năcaz din partea subalternilor și ostașilor mei.

Istoria pe scurt a fost așa. O săptămână în urmă, noi ocupasem o înălțime de lângă Doroțcaia, unde se aciuau lunetiști și ne țineau zile întregi ghemuiți în tranșee. Am instalat acolo un pluton de carabinieri, iar o dată la două zile, o blindată pe șinele făcea câte o escapadă și le ducea hrană, apă și muniții camarazilor noștri. În ziua aia am sărit și eu în blindata plină cu bidoane. Mașina a țâșnit spre înălțime, sărind ca o capră pe terenul accidentat. Cazacii, luați prin surprindere, au început să tragă asupra noastră din ce aveau la îndemână. Noi  săream înăuntru ca mingile de la un bord la altul – gloanțele care nimereau în blindaj produceau sunete infernale. Leoha a reușit să scoată țeava mitralierei pe una din gurile de foc, a tras câteva rafale de s-a umplut cabina cu fum înecăcios de nu se mai vedea nimic în jur, capacele de pe bidoane au sărit, iar o parte din conținutul lor s-a împrăștiat în jur. Toată nebunia asta a durat câteva minute, iar noi am ajuns la destinație uzi leoarcă, cu terci și cu tot felul de ingrediente din supă pe noi. La întoarcere, eu le-am declarat camarazilor mei, foarte hotărât că eu nu mă mai urc în sicriul cela și că prefer să mor în aer liber. Am mers înapoi în tranșee, pe târâș prin iarbă scurtă și multă țarână cam în vreo trei sferturi de oră și am stârnit amuzamentul tuturor. Terciul și supa de pe mine, frecate bine cu țarână și iarbă, i-au dat uniformei mele un aspect extrem de neobișnuit – era tare neagră și lucea ca o cizmă bine lustruită. Într-un cuvânt, eram negru ca un drac, eram murdar și mirosea de la mine a supă și a iarbă verde proaspăt cosită. Ne-am amuzat cu toții, iar viața obișnuită a revenit pe deplin.

Lecția pe care am învățat-o și am respectat-o, până la sfârșitul războiului, a fost să nu mai mergem la Chișinău și să nu mai ascultăm niciodată bocete mioritice la Radio Moldova.

Sergiu Mocanu
2 martie 2021
Va urma

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*