Sergiu Mocanu

"Totuşi, se poate!"

BLESTEMUL IZMENELOR

Nu știu dacă bădița Vasile Hanzu știa ceva despre Pactul Ribbentrop – Molotov. Pentru el umilința avea o imagine mult mai prozaică decât geopolitica confruntării mondiale de la acea vreme.

În august ‘44 regimentul de infanterie cu care ajunsese până la Cotul Donului și care acum stătea lângă Focșani a fost aliniat. Un ofițer superior l-ea spus scurt că armata română a „întors armele și că din acel moment va lupta alături de poporul sovietic împotriva naziștilor.

A urmat un ordin! Acel ordin a răsturnat în capul ostașului Hanzu lumea aranjată în mintea lui de cele patru clase românești, de muștruluiala cazonă și patriotică din anii de militărie, de „Treceți batalioane române Carpații” sau „Trăiască Regele” cântate în lungile marșuri de război spre Stalingrad.

„Basarabeni, un pas înainte!”, a ordonat ofițerul, „Bă, fir-ar să fiți …, predați uniforma românească ( așa a zis – „românească”, șoptește Badea Vasile cu ochii coborâți)  și mergeți dracului acasă!”. Atât!

Au mers dracului” doar noaptea, împreună cu alți basarabeni, și-au ascuns izmenele de ochii lumii prin hățișuri, sau despărțit la marginea unei pădurice cu ochii în pământ și fără să-și zică măcar la revedere. A bătut la miez de noapte în fereastra casei părintești, murdar, desculț și cu nădragi în mâini. S-a  ascuns vreo două luni în podul casei, și-a pitit umilința din ochi de privirile rudelor care veneau noaptea pe ascuns să-l vadă.

La hora din sat a ajuns tocmai peste vreo opt luni în uniformă sovietică și cu o medalie „Za Otvagu!în piept, pe care a purtat-o la sărbători, alături de alte medalii jubiliare până la moarte. Nu povestea multe despre anii de război și nu-și asuma vreo doză de glorie militară chiar dacă stătea, alături de alți veterani, aparent mândru la tribunele paradelor de 9 mai. Doar când se îmbăta scrâșnea nervos din dinți și scăpa discret printre buze: „Cum au putut să mă trimită în izmene acasă!?”

Prin vara lui ‘90 mi-a spus: „ O să vă bateți cu rușii!” I-am răspuns fudul că avem țara noastră, România în spate, îi avem pe americani și europeni alături. A râs sarcastic și mi-a zis: “Dă Doamne să vă țină izmana!”

Badea Vasile Hanzu a murit în toamna aceluiași an, iar eu nu pot scăpa nici până astăzi de imaginea ostașului întors acasă de la război în izmene. M-am dus dracului acasă de la mitingul din 27 august 1991 când Republica Moldova și-a declarat triumfal independența în hotarele ei sovietice, trasate după placul lui Stalin, iar România noastră se grăbea să fie prima care să recunoască dreptul basarabenilor la purtat „izmene suverane”.

În 21 iulie 1992, pe pat de spital, unde fusesem adus pe targă de la Coșnița, aflam că Snegur a semnat la Moscova un acord de încetare a focului în războiului de pe Nistru. Potrivit documentului, România era exclusă  din procesul de reglementare a conflictului sub suspiciunea de „stat agresor”. Bucureștiul oficial nu a schițat nici un gest de revoltă sau cel puțin de dezacord cu acel act, iar eu simțeam cum mi se duce patul cu tot cu pământ de sub izmenele luptei noastre de „eliberare  națională”.

În treizeci de ani ne-am retras de pe multe aliniamente, pe care le-am cucerit poate doar imaginar, în mersul nostru spre civilizație, dar mai clar ca în povestea asta cu independența energetică, gazoduct românesc și semnarea, la capătul unei curse grotești, a unui acord cu Gazprom-ul, mai clar, ziceam, nu a fost niciodată că ne urmărește un blestem de care nu vom scăpa până nu rupem legământul cu Pactul Ribbentrop – Molotov. Pactul acela nu mai este un document, Pactul acela este o boală psihică colectivă.

Acum nu mai este nevoie să-ți poruncească de la Bruxeless vreun ZeigfriedMureșan într-o română germanizată sau poate chiar Băsescu, într-o română mai autentică: „Bă, moldoveni, lăsați pașapoartele românești colea „ pervaz și plecați dracului acasă de „” aici din Europa noastră!”. Nu mai este nevoie pentru că îi avem pe ai noștri aleși pentru trebușoara asta. Au revenit dăunezi de la Sankt Petersburg, adică de la Kozak,  tot în izmene.

Crac de izmană, de 150 milioane de Euro, este și Gazoductul Iași-Chișinău.

Și dacă izmana asta de țeavă nu mai trebuie nimănui, atunci izmenele de pe noi sunt deja Port Național.

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*