Nu știu dacă bădița Vasile Hanzu știa ceva despre Pactul Ribbentrop – Molotov. Pentru el umilința avea o imagine mult mai prozaică decât geopolitica confruntării mondiale de la acea vreme.
În august ‘44 regimentul de infanterie cu care ajunsese până la Cotul Donului și care acum stătea lângă Focșani a fost aliniat. Un ofițer superior l-ea spus scurt că armata română a „întors armele” și că din acel moment va lupta alături de poporul sovietic împotriva naziștilor.
A urmat un ordin! Acel ordin a răsturnat în capul ostașului Hanzu lumea aranjată în mintea lui de cele patru clase românești, de muștruluiala cazonă și patriotică din anii de militărie, de „Treceți batalioane române Carpații” sau „Trăiască Regele” cântate în lungile marșuri de război spre Stalingrad.
„Basarabeni, un pas înainte!”, a ordonat ofițerul, „Bă, fir-ar să fiți …, predați uniforma românească ( așa a zis – „românească”, șoptește Badea Vasile cu ochii coborâți) și mergeți dracului acasă!”. Atât!
Au „mers dracului” doar noaptea, împreună cu alți basarabeni, și-au ascuns izmenele de ochii lumii prin hățișuri, s–au despărțit la marginea unei pădurice cu ochii în pământ și fără să-și zică măcar la revedere. A bătut la miez de noapte în fereastra casei părintești, murdar, desculț și cu nădragi în mâini. S-a ascuns vreo două luni în podul casei, și-a pitit umilința din ochi de privirile rudelor care veneau noaptea pe ascuns să-l vadă.
La hora din sat a ajuns tocmai peste vreo opt luni în uniformă sovietică și cu o medalie „Za Otvagu!” în piept, pe care a purtat-o la sărbători, alături de alte medalii jubiliare până la moarte. Nu povestea multe despre anii de război și nu-și asuma vreo doză de glorie militară chiar dacă stătea, alături de alți veterani, aparent mândru la tribunele paradelor de 9 mai. Doar când se îmbăta scrâșnea nervos din dinți și scăpa discret printre buze: „Cum au putut să mă trimită în izmene acasă!?”
Prin vara lui ‘90 mi-a spus: „ O să vă bateți cu rușii!” I-am răspuns fudul că avem țara noastră, România în spate, îi avem pe americani și europeni alături. A râs sarcastic și mi-a zis: “Dă Doamne să vă țină izmana!”
Badea Vasile Hanzu a murit în toamna aceluiași an, iar eu nu pot scăpa nici până astăzi de imaginea ostașului întors acasă de la război în izmene. M-am dus dracului acasă de la mitingul din 27 august 1991 când Republica Moldova și-a declarat triumfal independența în hotarele ei sovietice, trasate după placul lui Stalin, iar România noastră se grăbea să fie prima care să recunoască dreptul basarabenilor la purtat „izmene suverane”.
În 21 iulie 1992, pe pat de spital, unde fusesem adus pe targă de la Coșnița, aflam că Snegur a semnat la Moscova un acord de încetare a focului în războiului de pe Nistru. Potrivit documentului, România era exclusă din procesul de reglementare a conflictului sub suspiciunea de „stat agresor”. Bucureștiul oficial nu a schițat nici un gest de revoltă sau cel puțin de dezacord cu acel act, iar eu simțeam cum mi se duce patul cu tot cu pământ de sub izmenele luptei noastre de „eliberare națională”.
În treizeci de ani ne-am retras de pe multe aliniamente, pe care le-am cucerit poate doar imaginar, în mersul nostru spre civilizație, dar mai clar ca în povestea asta cu independența energetică, gazoduct românesc și semnarea, la capătul unei curse grotești, a unui acord cu Gazprom-ul, mai clar, ziceam, nu a fost niciodată că ne urmărește un blestem de care nu vom scăpa până nu rupem legământul cu Pactul Ribbentrop – Molotov. Pactul acela nu mai este un document, Pactul acela este o boală psihică colectivă.
Acum nu mai este nevoie să-ți poruncească de la Bruxeless vreun ZeigfriedMureșan într-o română germanizată sau poate chiar Băsescu, într-o română mai autentică: „Bă, moldoveni, lăsați pașapoartele românești colea „pă” pervaz și plecați dracului acasă de „pă” aici din Europa noastră!”. Nu mai este nevoie pentru că îi avem pe ai noștri aleși pentru trebușoara asta. Au revenit dăunezi de la Sankt Petersburg, adică de la Kozak, tot în izmene.
Crac de izmană, de 150 milioane de Euro, este și Gazoductul Iași-Chișinău.
Și dacă izmana asta de țeavă nu mai trebuie nimănui, atunci izmenele de pe noi sunt deja Port Național.
Din lasitate si nepricepere. Generatie de nepoti profitori care fac exact ca parintii si buneii lor (nimic). De asta am exilat din Moldova acum 4 ani si nu cred ca am gresit.
Dle Sergiu, din pacate, ai perfecta dreptate ((
Istoria se repeta… cred, ca noi, moldovenii santem niste lasi .
Imi place sarcasmul dtale. Iesti Om talentat si singur in razboiul pe care il duci cu…
Succes.
Buna seara S. Mocanu.
De mai mulți ani ma chinuia o bănuiala, dar după semnarea acordului cu “Gazprom”ul, bănuiala s-a transformat in siguranță, ca partea asta a “Europei”, care se cheamă Republica Moldova este socotită de “partenerii de dezvoltare “ ca o toaleta(umblătoare,oborna, veceu-spuneți-i cum vreți ). Este in ograda noastră,la un loc mai îndepărtat, oleaca pute ,da ce să-i faci ?
Și din larvele sau viermii care mișuna in rahatul asta tot niste muste au sa iasă care au sa depună tot aceleași larve… Da noi așteptăm fluturi…
De unde sa apăra oameni cinstiti și cu viziune la putere, dacă noi toți am fost crescuți și educați , ca dacă furi de la kolhoz sau de la stat nu-i furt?
Va urmăresc de câțiva ani și Va văd ca de multe ori va “cruciți “ de prostia omeneasca. Dar dacă Va aduceți aminte din anii in care ati predat la școala , in orice clasa erau 3 maximum 5 elevi, care va înțelegeau și poate erau 2-3 , care Va ascultau cu plăcere. Pentru restul cel mai bun profesor era acela , care le dădea voie sa copie și nu era tare sever. Din ei au crescut acei, pentru care cel mai bun conducator este acela ,care “băi aista o furat , da o lăsat și pe alții sa fure” și cel mai bine era , când “toți furau și toți aveu”
Încerc și eu sa fiu optimist ca Dumneavoastră , dar nu pot.
Blestemul celor fără Țară .
Ironie amară că sa nu bocim în voce .