Gânduri din celulă (continuare)

 Citiţi  aici  prima parte.

Trimisul lui Voronin mă aştepta cu aere de mare conducător de oşti, care după o victorie istorică nu poate renunţa la plăcerea de a-şi privi duşmanul în ochi exact în clipa când acesta îşi bea până la fund veninul înfrângerii cele de pe urmă. Şi cum învingătorii au obiceiul să fie generoşi, Valentin Zubic m-a servit cu un ceai, s-a răsturnat obosit în fotoliu şi mi-a spus că se grăbeşte la o şedinţă de Guvern, dar, uite că, totuşi, a găsit câteva clipe să stea de vorbă cu mine. Nimic important, aşa, doar să afle cum mă simt în detenţie. Da, desigur, el ştia că aici e „nesladko”, dar ce să-i faci, „takova jizni”…

Se întâmpla în cabinetul şefului Departamentului Servicii Operative al Ministerului Afacerilor Interne, la subsolul căruia se afla celula mea, la numai două ore după ce primisem un mandat de arest pentru 25 de zile. Nu dormisem două nopţi, mă durea infernal capul şi tremuram.

Noaptea, înainte de judecată, m-au istovit o febră cumplită şi un tânăr exaltat pe care îl băgaseră seara în celula mea. Ăsta a fumat ţigară după ţigară, până a dislocat tot aerul din spaţiul meu vital, după care mi-a declarat că „paddelnikul” lui îi în altă „hată” şi că noaptea o să-l bată până o să se „raskolească”, iar el, până dimineaţa, o să-şi taie „venili”.

Omul părea foarte hotărât şi eu, novicele, l-am crezut pe cuvânt. În rezultat, el a dormit sănătos toată noaptea, iar eu l-am păzit să nu se trezească şi să-şi taie venele. Mai târziu am aflat că asemenea agenţi de influenţă („utka”) sunt folosiţi pentru presiuni psihologice („gruz”) şi au menirea să-l destabilizeze cât mai mult pe „client”. Cu ceva timp înainte de „kipeatok”, l-au scos din celula mea, iar eu a trebuit să fac eforturi supraomeneşti ca să pot sta în faţa instanţei de judecată, care a decis arestarea mea.

Exuberanţa cu care îmi vorbea Zubic trăda satisfacţia enormă pe care o trăia această jumătate de om: Republica Moldova, a treia zi după evenimentele din 7 aprilie, era o altă ţară. Poporul îi urăşte cumplit pe toţi democraţii, iar eu, pentru binele meu, desigur, şi doar în scopul asigurării securităţii personale, este mai bine să mă aflu în detenţie. Europa, în sfârşit, a înţeles care este faţa adevărată a opoziţiei din Republica Moldova. Apropo, fiii mei, care de şapte luni sunt refugiaţi pe teritoriul Ambasadei României şi pe numele cărora poliţia deţine mandate de arest, ar putea fi liberi. La urma urmei, de ce ar trebui copiii să sufere din cauza părinţilor? Eu, oricum nu mai am nici o şansă să ies la liberate în următorii zece ani, iar ei sunt doar la început de cale. Iată, dacă eu aş manifesta măcar cât de cât spirit patriotic şi aş spune cum m-au folosit (românii)… Că până la urmă, ei (românii) m-au abandonat: „Ce crezi că se interesează de soarta mata, v-au folosit şi… „v kustî”.”

Niciodată în viaţa mea, n-am regretat mai mult ca în acele clipe oboseala şi lipsa de vigoare suficientă ca să-mi bat joc de această căzătură umană, de acest cabotin care îşi închipuie că plâng după el toate teatrele din lume. M-am ridicat şi i-am spus că marea dilemă a omului în viaţa asta este să se răzbune sau nu (a spus-o cineva pană la mine) şi că eu încă mă frământ fără să pot lua vreo decizie. L-am rugat să fiu escortat în celulă. I-am auzit în urma mea vocea care a ordonat gardianului: „Escortaţi-l fără cătuşe!” N-am mai putut ţine piept exploziei şi am izbucnit într-un hohot nestăvilit de râs.

Mi-am potrivit corpul pe „pat” în aşa fel ca marginile colţuroase ale scândurilor să nimerească pe locuri care mă doreau mai puţin şi cred că am adormit repede, pentru că numai peste câteva clipe s-a deschis uşa celulei mele şi a intrat mămica cu Gavroche de mână. Gavroche s-a oprit în uşă într-o poziţie marţială, iar mămica s-a aşezat pe marginea „patului”.

– Pentru un credincios, cel mai rău lucru ce i se poate întâmpla după moarte este iadul. Nu-i aşa?, a zis mămica cu un zâmbet ironic.
– Da, mămico, iar eu sincer cred că sunt credincios.
– Ştiu. Eu am ştiut totul. Mai ştiu că este ceva de care tu te temi mai mult decât de iad.
– De unde ştii?!, am întrebat eu speriat.
– Ţi-am spus că eu acum ştiu totul. Te-am surprins de câteva ori chiar aici în această celulă, când în culmea deznădejdii întrebai: „Doamne, dar ce mă fac dacă dincolo nu-i nimic?” nu crezi că e, cel puţin, absurd, să ceri sfaturi de la cineva în care nu crezi.
– Am fost disperat, m-am rătăcit de tot în acele clipe. M-am gândit că dacă dincolo nu-i nimic, ce rost mai are pe care poartă intrăm: pe cea a păcatului sau pe cea a mântuirii.

Maică-mea a dat din mână – semn să nu pierd timpul de pomană cu nişte explicaţii fără rost.

– În ce mă priveşte, a început mămica, ţi-am dat întotdeauna libertatea să faci ce ai vrut. Da, este adevărat, au fost momente când am adoptat, împotriva voinţei tale, decizii volitive care nu ţi-au plăcut. Dar, ce vroiai să fac? Erai un copil, iar eu te iubeam cum n-am iubit pe nimeni niciodată. Ceea ce ai făcut tu, însă, mi-a fost răsplată pentru sacrificiile mele de mamă. Te-am urât în acele clipe cu tot reversul nemărginitei iubiri pentru tine. Priveam neputincioasă cum îl rugai pe preot cu o smerenie prefăcută să mă salveze, să mă scape de suferinţă, să-mi elibereze sufletul de povara necredinţei mele. Pe mine m-ai întrebat? Tu ai decis că eu am nevoie de preot?! Eu nu mai aveam un cuvânt de spus! Şi de ce aş fi avut de spus ceva dacă sentinţa era pronunţată, pomenile erau cumpărate, iar tu, deja, îţi potriviseşi chipul îndoliat, spre a fi expus privirilor lăcrămoase ale unor străini cu jelanie gratuită în suflete.
– Mămico, cum poţi tu să…
– Pot, pot, fecioraşule. Pot, pentru că nu ai de unde să ştii că atunci când tu te scăldai în apele învolburate ale orgoliului tău cu orizonturi oceanice, atunci când îţi imaginai că eşti salvatorul meu, că ai găsit în locul meu poarta spre mântuire, de-asupra noastră trona dragostea Lui. Te urmăresc de mai mult timp de când zaci în această celulă şi îmi dau seama că n-ai înţeles nimic din ce  ţi s-a întâmplat pană acum. Orgoliul, orgoliul te face să cochetezi în disperare cu smintitul ăsta. Vas concupiscent! Ce-i cu tine, măi băiatule? Ai o şansă acum să înţelegi ceva din suferinţele astea, să te dumereşti sau să rătăceşti în continuare ca vântul de primăvară în întunericul nopţilor fără lună. Fie-ţi ruşine măcar de băiatul ăsta – mămica a arătat cu capul spre Gavroche, care mă privea compătimitor şi cu o jenă nedisimulată. Ştii tu, că acum ai şansa să te înfrupţi din hrana sfinţilor. Suferinţa este pâinea lor cea de toate zilele, dar să nu-ţi închipui, carecumva, că vei sta cu ei la masă. Fărâmiturile te vor salva, culege de sub masă fărâmitură cu fărâmitură şi vei fi fericit…

„Izvar, izvar moldovenesc, fără chiperi, fără jin şî fără zahăr” – „kipeatokul”, „kipeatokul” de seară a avut efectul unui duş rece, care m-a trezit din somn şi m-a smuls din revelaţia unui vis halucinant.

Va urma.

Sergiu Mocanu

Penitenciarul nr.13

celula 131

8 iunie 2009

Realizat: Daniela Bodrug