„Fișka” Demnitate și Adevăr, Bădița Nistor și „mâțele cu coarne” ale lui Igor Boțan
Bădița Nistor era singurul „frontovik” din sat care ajunsese cu războiul până la Berlin. Pentru moldovenii dintr-o așezare pierdută de civilizație prin stufărișurile din lunca Prutului, cuvântul unui concetățean de-al lor care a cucerit Berlinul avea greutate mare. Astfel a ajuns Bădița Nistor să lege și să dezlege certurile dintre mahalagioaice de temperament, să curme sau să ațâțe sfezile de la adunările satului, să înscăuneze președinți de colhoz gospodari și să-i fugărească pe cei nătărăi. Nu era prezidiu în care să nu stea Bă-ța Nistor și nu se ținea vreo adunare solemnă la care să nu vorbească dânsul. Cu un chiștoc de „Leana” într-un colț de gură și cu un zâmbet enigmatic în altul, sprijinit într-o furcă cu coada nou-nouță, pe prag la „pravlenie”, spre mijlocul anilor 70 ai secolului trecut, Bă`ța Nistor cunoștea deja situația de pe toate fronturile celui de-al II-lea Război Mondial și avea câte un sfat pentru orice situație de viață trăită pe vremea realismului socialist.
Vreo două decenii, farmecul „brand-ului internațional” a fost atât de mare încât lumea nu a prea pus la îndoială vreo una din afirmațiile „berlinezului”, dar nici nu au observat că furca de care era nedespărțit cel mai credibil veteran de război, nu a fost utilizată vreo dată la munci pe lanurile colhozului. Spre începutul celui de al treilea deceniu, însă, când cinematografia sovietică a reușit să capteze în întregime interesul pentru scenele de „capitulare a poporului german în fața viitorului luminos al omenirii”, „înțeleptul de gardă al satului” a cam început să fie luat în zeflemea de niște „flăcăi scăpați de armată”, dar care nu au mirosit niciodată praf de pușcă.