A treia lună de război consuma un sfârșit de lună mai călduroasă. Trăisem în tranșeele astea zeci de nopți și fiecare dintre ele era ultima…
Cele mai crâncene lupte, în războiul acesta, se dădeau, nu știu de ce, hăt după apusul soarelui într-o beznă pe care nu am mai întâlnit-o niciodată după sfârșitul lui. Nopțile acelea aveau personalitate: un chip negru brăzdat de trasoare scotea din măruntaiele lui sunete asurzitoare și te învăluia cu duhori de fum, sânge, sudoare și pișat. La capătul acelui calvar fără de sfârșit, dimineața, cu primele ei raze de lumină, ne arăta morții, răniții și… vânătăile de pe corp, iar noi râdeam ca smintiții cu ochii la soare.
Noaptea asta era altfel. Nu se dădea vreo luptă, iar santinele trăgeau din când în când câte o rafală așa pentru că li s-a năzărit ceva sau poate doar din plictiseală. În ciuda acestui fapt neobișnuit, bezna acestei nopți era de o adâncime apocaliptică. Aveam impresia că întunericul altor nopți nu dispăruse odată cu sosirea dimineților, ci doar s-a ascuns de razele soarelui prin hrubele tranșeelor noastre și acum a ieșit să facă corp comun cu negreața acestei nopți pentru a ne strivi, pentru a ne omorî obscur și anonim, dar și pentru a ne lăsa întinși pe pământ fără suflare, fără urme de moarte violentă și fără vreun dram de glorie militară.
Mă încleștase o frică necunoscută până în acele clipe. Era cred singura noapte când nu mă temeam de moarte, ba din contra, acum sfârșitul mi se părea o izbăvire, mi se părea o portiță prin care să scăp din încleștarea acestei stări chinuitoare de inhibiție totală. Pentru prima dată mă întrebam ce caut eu aici și nu găseam nici un răspuns, cum nu mai găseam răspuns la un șir de multe alte întrebări pe care l-am adunat în ziua precedentă de pe străzi, dintr-un cabinet și din alte câteva localuri din Chișinău și pe care le-am adus cu mine aici pe prima linie.
Ieri l-am înmormântat pe Filimon Lupașcu. Filea fusese nu doar un ostaș viteaz, el a fost spiritul acestui război, a fost cel care dădea un rost oricărei situații de viață și de moarte pe câmpul de luptă. Murise în ochii noștri împușcat în cap dintr-un pistol scos pe trapa de jos a unei mașini blindate, la sfârșitul unei lupte disperate, în care el a zăcut ore în șir sub ploaia de gloanțe trase de noi și de cazaci, unii în alții, în încercarea noastră de a-l recupera.
L-am purtat pe străzile unei capitale distrate. L-am dus l-a Monumentul lui Ștefan cel Mare și am tras acolo din mitraliere spre cer toate gloanțele pe care le aveam la noi. Am jurat în hohote de plâns să revenim în tranșee și să-l răzbunăm până la ultima picătură de sânge. Oamenii din jur ne priveau straniu, cu un fel de teamă amestecată cu dispreț. Eram pentru prima dată, după aproape trei luni de război, în atmosfera pașnică a unui oraș situat la doar 20 de kilometri de linia frontului, dar care își ducea o viață într-o lume paralelă fără vreo tangență cu sentimentele noastre, ale celor care ne consideram salvatorii, apărătorii și eroii lor. Simțeam cum îmi fuge pământul de sub picioare, m-am uitat în ochii oamenilor din jur și moartea eroică a lui Filea a devenit, în aceiași clipă, cea mai stupidă moarte pe care am văzut-o vreo dată.
Citește mai mult…
