Și-a anunțat retragerea din politica moldovenească cea mai dezgustătoare caricatură (oarecum) umană pe care au agreat-o moldovenii vreodată. De orice s-a atins Forma asta de viață, Substanța asta gelatinoasă, această Meduză de apă dulce – a fost pângărit, a căpătat înfățișare hâdă și abominabilă.

Există mulți factori care pun la îndoială necesitatea existenței acestui stat. Cel mai semnificativ element, care pune sub semnul incertitudinii statalitatea acestei comunități, este însă faptul că Exemplarul cu pricină a putut fi ales Lider Național. Nu poate o societate să aibă dreptul la vreo formă de organizare instituțională dacă un Microb devine eligibil pentru cea mai înaltă funcție în stat. Nu pot oamenii, care populează un anumit teritoriu, să pretindă la recunoașterea vreo unei forme de autoadministrare dacă majoritatea dintre ei aleg să-i reprezinte un agent al bolilor infecțioase.

Hoți, cretini, maniaci, sociopați, paranoici, aventurieri, narcisiști sunt personaje care se înscriu perfect în viața politică a statelor eșuate. Așa a fost, așa este și așa va fi cred încă mult timp înainte. Hoții, cretinii, maniacii, sociopații, paranoicii, aventurierii, narcisiștii, ca să fim în PAS cu vremurile bune, vom spune și hoațele, cretinele, maniacele, paranoicele, aventurierele, narcisistele sunt eroi(ne) legitimi(e) și reprezentativi(e) ai(ale) activității umane pe care noi am convenit s-o numim politică.

Vor trece ani și multe din bolile „copilăriei noastre statale” se vor tămădui. Va trece timp și lumea se va obișnui (poate) cu mirosurile neplăcute ale enurezis-urilor infantilismului nostru incurabil, dar… nimeni și niciodată nu va putea înțelege cum o comunitate de oameni să vrea să fie Țară după ce a ales, cel puțin o dată, să fie reprezentată de un „Fiu de cățea”!

Va urma.

A treia lună de război consuma un sfârșit de lună mai călduroasă. Trăisem în tranșeele astea zeci de nopți și fiecare dintre ele era ultima…

Cele mai crâncene lupte, în războiul acesta, se dădeau, nu știu de ce, hăt după apusul soarelui într-o beznă pe care nu am mai întâlnit-o niciodată după sfârșitul lui. Nopțile acelea aveau personalitate: un chip negru brăzdat de trasoare scotea din măruntaiele lui sunete asurzitoare și te învăluia cu duhori de fum, sânge, sudoare și pișat. La capătul acelui calvar fără de sfârșit, dimineața, cu primele ei raze de lumină, ne arăta morții, răniții și… vânătăile de pe corp, iar noi râdeam ca smintiții cu ochii la soare.

Noaptea asta era altfel. Nu se dădea vreo luptă, iar santinele trăgeau din când în când câte o rafală așa pentru că li s-a năzărit ceva sau poate doar din plictiseală. În ciuda acestui fapt neobișnuit, bezna acestei nopți era de o adâncime apocaliptică. Aveam impresia că întunericul altor nopți nu dispăruse odată cu sosirea dimineților, ci doar s-a ascuns de razele soarelui prin hrubele tranșeelor noastre și acum a ieșit să facă corp comun cu negreața acestei nopți pentru a ne strivi, pentru a ne omorî obscur și anonim, dar și pentru a ne lăsa întinși pe pământ fără suflare, fără urme de moarte violentă și fără vreun dram de glorie militară.

Mă încleștase o frică necunoscută până în acele clipe. Era cred singura noapte când nu mă temeam de moarte, ba din contra, acum sfârșitul mi se părea o izbăvire, mi se părea o portiță prin care să scăp din încleștarea acestei stări chinuitoare de inhibiție totală. Pentru prima dată mă întrebam ce caut eu aici și nu găseam nici un răspuns, cum nu mai găseam răspuns la un șir de multe alte întrebări pe care l-am adunat în ziua precedentă de pe străzi, dintr-un cabinet și din alte câteva localuri din Chișinău și pe care le-am adus cu mine aici pe prima linie.

Ieri l-am înmormântat pe Filimon Lupașcu. Filea fusese nu doar un ostaș viteaz, el a fost spiritul acestui război, a fost cel care dădea un rost oricărei situații de viață și de moarte pe câmpul de luptă. Murise în ochii noștri împușcat în cap dintr-un pistol scos pe trapa de jos a unei mașini blindate, la sfârșitul unei lupte disperate, în care el a zăcut ore în șir sub ploaia de gloanțe trase de noi și de cazaci, unii în alții, în încercarea noastră de a-l recupera.

L-am purtat pe străzile unei capitale distrate. L-am dus l-a Monumentul lui Ștefan cel Mare și am tras acolo din mitraliere spre cer toate gloanțele pe care le aveam la noi. Am jurat în hohote de plâns să revenim în tranșee și să-l răzbunăm până la ultima picătură de sânge. Oamenii din jur ne priveau straniu, cu un fel de teamă amestecată cu dispreț. Eram pentru prima dată, după aproape trei luni de război, în atmosfera pașnică  a unui oraș situat la doar 20 de kilometri de linia frontului, dar care își ducea o viață într-o lume paralelă fără vreo tangență cu sentimentele noastre, ale celor care ne consideram salvatorii, apărătorii și eroii lor. Simțeam cum îmi fuge pământul de sub picioare, m-am uitat în ochii oamenilor din jur și moartea eroică a lui Filea a devenit, în aceiași clipă, cea mai stupidă moarte pe care am văzut-o vreo dată.
Citește mai mult…

Avea vreun metru și vreo șaizeci de centimetri de la tălpi până sub șapcă, ochi negri, nas gros încrustat cu varice, mustață scurtă, buze subțiri, gropițe în obraji și părul cărunt. Să fi avut vreo 60 de ani… Îmi pare rău, dar nu l-am recunoscut deodată, am crezut ca e vreun moldovean oarecare. Mă observase el, printre oamenii ce mișunau haotic printr-un supermarket, și m-a prins pe un culoar improvizat din rafturi și cutii de carton. Când am ridicat ochii, era deja prea târziu să mai scap fără să dau piept cu el. Poporul mă privea pieziș și răutăcios, iar chipul lui purta ștampila dreptului universal recunoscut Măriei Sale de a cere socoteală oricui: Citește mai mult…

Ileana la noi le știa pe toate încă până să ajungă hoașcă. Cum să stai înțepenit în biserică, câți lei să pui în mâna popei, câți colaci să pui de podișoare, ce descântece sunt de deochi, care blesteme au efect creștinesc, care legi sunt constituționale, cum să faci relații internaționale și diplomație – la toate se pricepe baba, iar pentru fiecare situație are câte o frază înțeleaptă, bună de citat ca reper ideologic pentru activiști din toate domeniile vieții sociale. Nimeni nu știe ce școli a făcut Ileana, ce experiență are sau ce competențe i-au fost confirmate oficial. De asemenea detalii nici nu este nevoie, pentru că „Mătușa Ileana” este brand național, etalon de înțelepciune și reper de civilizație pentru orice decizie științifică, literară, economică sau cu precădere, politică. Occidentalii pot să-și fundamenteze cât vor ei faptele pe teoriile unor gânditori ca Platon, Socrate, Hegel sau Kant, la noi, „la Moldova” e altfel și nimeni dintre deștepții lumii, ca și cum consacrați, nu vor putea concura niciodată cu universul axiologic al Mătușii Ileana.

Citește mai mult…

Oamenii buni sunt, pur și simplu, consternați!

Republica Moldova este în plină Criză, iar acest fapt trece pe neobservate nu doar din cauza delirului alcoolic și al îndopării pravoslavnice a moldovenilor cu prilejul sărbătorilor de iarnă, care încep tradițional, de Crăciunul românesc și se termină, de Boboteaza rusească, ci și din cauza leșinului popular post electoral provocat de erupția emoțională – Președinta, Maia Sandu. După victoria în prezidențiale, moldovenii sedentari sau „diasporizați”, nu mai au altă preocupare spirituală decât să sărbătorească intrarea, pe jos și la culoarea verde a semaforului, a Mântuitoarei, Maia Sandu în Ierusalimul visurilor dânșilor de viață bună, fericită și trăită departe de grijile oamenilor prost guvernați. Citește mai mult…

Râsul l-a felicitat, în numele cetățenilor Republicii Moldova, pe Lukașenko cu victoria în alegerile prezidențiale.

Râsul știe că-și poate permite asta. De ce? Pentru că „moldovanii”, care l-au votat și îl vor vota din nou la toamnă, sunt îndrăgostiți de Lukașenko și își doresc, peste capetele noastre, un „stăpân” la fel „de bun” ca smintitul acela de la Minsk. Citește mai mult…

Se făcea că pe Nistru și Prut s-a pornit apă mare. Într-un mod bizar râurile s-au revărsat doar unul către altul, iar apele tulbure au început să converge în așa fel încât au umplut rapid spațiul dintre ele. Se făcea că șuvoaiele tulbure nu vuiau fioros, așa cum ar fi fost firesc, ci clefăiau zgomotos și savurau carne vie. Oamenii care pluteau în grupuri mari printre deșeuri, nu chemau în ajutor, nu se apucau în disperare de orice pai, ci din contra se veseleau, cântau și chiuiau ca la nuntă, alții cu fețe solemne ca la parada strigau lozinci. Citește mai mult…

Mameloanele pectorale și câteva sunete articulate au fost primele semne că primata pe care a expus-o ieri Călugăreanu spre admirație publică la Jurnal TV, ar aparține regnului uman. Pe urmă au fost și alte semne că Violeta Ivanov reprezintă o formă de viață aparte, o unitate distinctă a unei specii de mamifere pentru care Republica Moldova este un habitat natural unic. Lindenile politice, doctrinare și ideologice, au fost extrase de sub podoaba capilară a femelei de Vitalie Călugăreanu cu dibăcie de mare maestru al despăducherii comerciale. Citește mai mult…